Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns…Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,Si in sine impacata stapanea eterna pace!…Dar deodat-un punct se misca… cel intai si singur. Iata-lCum din chaos face muma, iara el devine Tatal…Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,E stapanul fara margini peste marginile lumii…De-atunci negura eterna se desface in fasii,De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii…De atunci si pana astazi colonii de lumi pierduteVin din sure vai de chaos pe carari necunoscuteSi in roiuri luminoase izvorand din infinit,Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici;Microscopice popoare, regi, osteni si invatatiNe succedem generatii si ne credem minunati;Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totulCum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,Ca-ndaratu-i si-nainte-i intuneric se arata.Precum pulberea se joaca in imperiul unei raze,Mii de fire viorie ce cu raza inceteaza,Astfel, intr-a veciniciei noapte pururea adanca,Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca…Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n intuneric,Caci e vis al nefiintii universul cel himeric…
In prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte;Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si rosCum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spatEi, din franele luminii si ai soarelui scapati;Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit,Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie,Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace,Caci in sine impacata reincep-eterna pace…
………………………………..
Incepand la talpa insasi a multimii omenestiSi suind in susul scarii pan? la fruntile craiesti,De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti,Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti…Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate,De asupra tuturora se ridica cine poate,Pe cand altii stand in umbra si cu inima smeritaNestiuti se pierd in taina ca si spuma nezarita -Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc?…Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l…Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal?Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga,Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga."De-oi muri - isi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarteSecolii din gura-n gura si l-or duce mai departe,De a pururi, pretutindeni, in ungherul unor crieriSi-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!"O, sarmane! tii tu minte cate-n lume-ai auzit,Ce-ti trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit?Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie,Vre o umbra de gandire, ori un petec de hartie;Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac,Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari,Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelariSi te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada,In vro nota prizarita sub o pagina neroada.
Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami… orice-ai spune,Peste toate o lopata de tarana se depune.Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduriCe-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri…Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare…Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe elSub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.Ba sa vezi… posteritatea este inca si mai dreapta.Neputand sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?Ei vor aplauda desigur biografia subtireCare s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,C-ai fost om cum sunt si dansii… Magulit e fiecareCa n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nariSi le umfla orisicine in savante adunariCand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainteC-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege,Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege…Dar, afara de acestea, vor cata vietii taleSa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale -Astea toate te apropie de dansii… Nu luminaCe in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,Oboseala, slabiciunea, toate relele ce suntIntr-un mod fatal legate de o mana de pamant;Toate micile mizerii unui suflet chinuitMult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.
…………………………………….
Intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,Caci in propria-ne lume ea deschide poarta-ntrariiSi ridica mii de umbre dupa stinsul lumanarii…Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,Cand plutesi pe miscatoarea marilor singuratate,Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortiiDeopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!
De ce pana mea ramane in cerneala, ma intrebi?De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?De ce dorm, ingramadite intre galbenele file,Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt,Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt,Caci intreb, la ce-am incepe sa-ncercam in lupta dreaptaA turna in forma noua limba veche si-nteleapta?Acea tainica simtire, care doarme-n a ta harfa,In cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfa,Cand cu sete cauti forma ce sa poata sa te-ncapa,Sa le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apa?Insa tu imi vei raspunde ca e bine ca in lumePrin frumoasa stihuire sa patrunza al meu nume,Sa-mi atrag luare-aminte a barbatilor din tara,Sa-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunaoara,Si dezgustul meu din suflet sa-l impac prin a mea minte. -Dragul meu, cararea asta s-a batut de mai nainte;Noi avem in veacul nostru acel soi ciudat de barzi,Care-ncearca prin poeme sa devie cumularzi,Inchinand ale lor versuri la puternici, la cucoane,Sunt cantati in cafenele si fac zgomot in saloane;Iar cararile vietii fiind grele si inguste,Ei incearca sa le treaca prin protectie de fuste,Dedicand brosuri la dame a caror barbati ei speraC-ajungand candva ministri le-a deschide cariera. -
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu?Oare glorie sa fie a vorbi intr-un pustiu?Azi, cand patimilor proprii muritorii toti sunt robi,Gloria-i inchipuirea ce o mie de neghiobiIdolului lor inchina, numind mare pe-un piticCe-o besica e de spuma intr-un secol de nimic.
Incorda-voi a mea lira sa cant dragostea? Un lantCe se-mparte cu fratie intre doi si trei amanti.Ce? Sa-ngani pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaosLa cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoala,Unde-nveti numai durere, injosire si spoiala;La aceste acad?mii de stiinti a zanei VineriTot mai des se perindeaza si din tineri in mai tineri,Tu le vezi primind elevii cei imberbi in a lor clas,Pana cand din scoala toata o ruina a ramas.
Vai! tot mai gandesti la anii cand visam in acad?mii,Ascultand pe vechii dascali carpocind la haina vremii,Ale clipelor cadavre din volume stand s-aduneSi-n a lucrurilor peteci cautand intelepciune?Cu murmurele lor blande, un izvor de horum-harum,Castigand cu clipoceala nervum rerum gerendarum;Cu evlavie adanca ne-nvarteau al mintii scripet,Leganand cand o planeta, cand pe-un rege din Egipet.
Parca-l vad pe astronomul cu al negurii repaos,Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaosSi cum neagra vecinicie ne-o intinde si ne-nvataCa epocele se-nsira ca margelele pe ata.Atunci lumea-n capatana se-nvartea ca o morisca,De simteam, ca Galilei, ca com?dia se misca. -
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,Confundam pe bietul dascal cu un crai mancat de moliiSi privind painjenisul din tavan, de pe pilastri,Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastriSi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildaCatre vreo trandafirie si salbatica Clotilda.Imi plutea pe dinainte cu al timpului amesticBa un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.Scartiirea de condeie dadea farmec astei linisti,Vedeam valuri verzi de grane, undoiarea unei inisti,Capul greu cadea pe banca, pareau toate-n infinit;Cand suna, stiam ca Ramses trebuia sa fi murit.
Atunci lumea cea gandita pentru noi avea fiinta,Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta.Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale esteCea ce poate sa convie unei inime oneste;Iar in lumea cea comuna a visa e un pericul,Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.
Si de-aceea de-azi-nainte poti sa nu ma mai intrebiDe ce ritmul nu m-abate cu ispita de la trebi,De ce dorm ingramadite intre galbenele fileIambii suitori, troheii, saltaretele dactile…De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumvaOamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda.Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura,Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura.
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,La pamant dormea tinandu-si capatai mana cea dreapta;Dara ochiu-nchis afara, inlauntru se desteapta.Vede cum din ceruri luna luneca si se coboaraSi s-apropie de dansul preschimbata in fecioara.Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;Codrii se infioreaza de atata frumusete,Apele-ncretesc in tremur straveziile lor fete,Pulbere de diamante cade fina ca o bura,Scanteind plutea prin aer si pe toate din naturaSi prin mandra fermecare sun-o muzica de soapte,Iar pe ceruri se inalta curcubeele de noapte…Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:- Las? sa leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino,Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…Scris in cartea vietii este si de veacuri si de steleEu sa fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele.
Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca… dispare;Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste,Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;Umbra lui cea uriasa orizonul il cuprindeSi sub dansul universul intr-o umbra se intinde;Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari,Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana -Umbra arborelui falnic peste toate e stapana.Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuriSi corabiile negre leganandu-se pe rauri,Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri,Marile tarmuitoare si cetati langa limanuri,Toate se intind nainte-i… ca pe-un urias covor,Vede tara langa tara si popor langa popor -Ca prin neguri alburie se strevad si se prefacIn intinsa-mparatie sub o umbra de copac.
Vulturii porniti la ceruri pan? la ramuri nu ajung;Dar un vant de biruinta se porneste indelungSi loveste randuri, randuri in frunzisul sunator,Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,Zgomotul crestea ca marea turburata si inalta,Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vantSi deasupra Romei noua se inclina la pamant.
Se cutremura sultanul… se desteapta… si pe cerVede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.Si priveste trist la casa seihului Edebali;Dupa gratii de fereastra o copila el zariCe-i zambeste, mladioasa ca o creanga de alun;E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,Ca pe-o clipa se-naltase chiar in rai la Mohamet,Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.
Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,Iara flamura cea verde se inalta an cu an,Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan.Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid…Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid…La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leagaSi in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga;Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahiiVin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii;Raspandindu-se in roiuri, intind corturile mari…Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.
Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n varf de bat.Baiazid, privind la dansul, il intreaba cu dispret:- Ce vrei tu?- Noi? Buna pace! Si, de n-o fi cu banat,Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat.
La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cortUn batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port.- Tu esti Mircea?- Da-mparate!- Am venit sa mi te-nchini.De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini.- Orice gand ai, imparate, si oricum vei fi sosit,Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit!Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ierti;Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale,Sa ne dai un semn si noua de mila mariei-tale…De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi,Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.
- Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca potCa intreg Aliotmanul sa se-mpiedece de-un ciot?O, tu nici visezi, batrane, cati in cale mi s-au pus!Toata floarea cea vestita a intregului Apus,Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-adunaSa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta,Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,Fulgerele adunat-au contra fulgerului careIn turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant si mare.N-au avut decat cu ochiul ori cu mana semn a face,Si Apusul isi impinse toate neamurile-ncoace;Pentru-a crucii biruinta se miscara rauri-rauri,Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri;Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri,Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii,Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!…La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au stransCa sa steie inainte-mi ca si zidul neinvins.Cand vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba,Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci in barba,Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas,Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas…Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?- De-un mosneag, da, imparate, caci mosneagul ce privestiNu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti.Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti,Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale osti.Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe,Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapaAu venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa -Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant,Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant.Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai valvartejOstile leite-n zale de-mparati si de viteji?Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus?…Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus?Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier,A credintii biruinta cata orice cavaler.Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul…Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul,Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,Dusmanit vei fi de toate, fara-a prinde chiar de veste;N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zidCare nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!
Si abia pleca batranul… Ce mai freamat, ce mai zbucium!Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;Calaretii implu campul si roiesc dupa un semnSi in caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,Pe copite iau in fuga fata negrului pamant,Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant,Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,Orizonu-ntunecandu-l, vin sageti de pretutindeni,Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie…Urla campul si de tropot si de strigat de bataie.In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare,Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare;In zadar flamura verde o ridica inspre oaste,Caci cuprinsa-i de pieire si in fata si in coaste,Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie;Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie,In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,Cand sagetile in valuri, care suiera, se toarnaSi, lovind in fata,-n spate, ca si crivatul si gerul,Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul…Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare,Care vine, vine, vine, calca totul in picioare;Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti,Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti;Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri,Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata -Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana,Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana.
Pe cand oastea se aseaza, iata soarele apune,Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncununeCu un nimb de biruinta; fulger lung incremenitMargineste muntii negri in intregul asfintit,Pan? ce izvorasc din veacuri stele una cate unaSi din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna:Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.Langa cortu-i, unul dintre fiii falnicului domnSta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe:
"De din vale de RovineGraim, Doamna, catre Tine,Nu din gura, ci din carte,Ca ne esti asa departe.Te-am ruga, mari, rugaSa-mi trimiti prin cinevaCe-i mai mandru-n valea Ta:Codrul cu poienele,Ochii cu sprancenele;Ca si eu trimite-voiCe-i mai mandru pe la noi:Oastea mea cu flamurile,Codrul si cu ramurile,Coiful nalt cu penele,Ochii cu sprancenele.Si sa stii ca-s sanatos,Ca, multamind lui Cristos,Te sarut, Doamna, frumos".
………………………………….
De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii…In izvoadele batrane pe eroi mai pot sa caut;Au cu lira visatoare ori cu sunete de flautPoti sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?Inaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,Mestecand veacul de aur in noroiul greu al prozii.Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini,Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastraDe la munte pan? la mare si la Dunarea albastra.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?N-o sa aflu intr-ai nostri vre un falnic juvaer?Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,N-avem oameni ce se lupta cu retoricele sulitiIn aplauzele grele a canaliei de uliti,Panglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii,Masti cu toate de renume din comedia minciunii?Au de patrie, virtute nu vorbeste liberalul,De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele,Ce isi rade de-aste vorbe inganandu-le pe ele.Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget,Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;Toti pe buze-avand virtute, iar in ei moneda calpa,Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa.Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,Isi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca…Dintr-acestia tara noastra isi alege astazi solii!Oameni vrednici ca sa saza in zidirea sfintei Golii,In camesi cu maneci lunge si pe capete scufie,Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte,Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuriSi aplauda frenetic schime, cantece si jocuri…Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admireBulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoiSa ajung-a fi stapana si pe tara si pe noi!Tot ce-n tarile vecine e smintit si starpitura,Tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura,Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!
Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturiNici rusine n-au sa ieie in smintitele lor guriGloria neamului nostru spre-a o face de ocara,Indraznesc ca sa rosteasca pan? si numele tau… tara!
La Paris, in lupanare de cinismu si de lene,Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos…Ce a scos din voi Apusul, cand nimic nu e de scos?
Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,Drept stiint-avand in minte vreun vals de Bal-Mabil,Iar in schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana…O, te-admir, progenitura de origine romana!
Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?Cand vedem ca toti aceia care vorbe mari aruncaNumai banul il vaneaza si castigul fara munca,Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela,Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara,Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!Da, castigul fara munca, iata singura pornire;Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici;Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei,Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!
Sta castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri,Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;Se inalta in tacere dintre raristea de brazi,Dand atata intunerec rotitorului talaz.Prin ferestrele arcate, dupa geamuri, tremur numaLungi perdele incretite, care scanteie ca bruma.Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste,Muchi de stanca, varf de arbor, ea pe ceruri zugraveste,Iar stejarii par o straja de giganti ce-o inconjoara,Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara.
Numai lebedele albe, cand plutesc incet din trestii,Domnitoare peste ape, oaspeti linistei acestei,Cu aripile intinse se mai scutura si-o taie,Cand in cercuri tremurande, cand in brazde de vapaie.Papura se misca-n freamat de al undelor cutrier,Iar in iarba inflorita, somnoros suspin-un grier…E atata vara-n aer, e atat de dulce zvonul…
Singur numai cavalerul suspinand privea balconulCe-ncarcat era de frunze, de ii spanzur prin ostreteRoze rosie de Siras si liane-n fel de fete.Respirarea cea de ape il imbata, ca si sara;Peste farmecul naturii dulce-i picura ghitara:
"O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza.Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncaDe la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada…Ah! E-atat de alba nopatea, parc-ar fi cazut zapada.Ori in umbra parfumata a buduarului sa vin,Sa ma-mbete acel miros de la panzele de in;Cupido, un paj sagalnic, va ascunde cu-a lui mana,Vioriul glob al lampei, mladioasa mea stapana!"
Si uscat fosni matasa de podele, intre glastre,Intre rozele de Siras si lianele albastre;Dintre flori copila rade si se-nclina peste gratii -Ca un chip usor de inger e-aratarea adoratei -Din balcon i-arunca-o roza si cu manile la gura,Pare ca il dojeneste cand sopteste cu caldura;Apoi iar dispare-nluntru… auzi pasuri ce coboara…Si iesind pe usa iute, ei s-au prins de subsuoara.Brat de brat pasesc alaturi… le sta bine laolalta,Ea frumoasa si el tanar, el inalt si ea inalta.Iar in umbra de pe maluri se desface-acum la largLuntrea cu-ale ei vintrele spanzurate de catargSi incet inainteaza in lovire de lopeti,Leganand atata farmec si atatea frumuseti…
Luna… luna iese-ntreaga, se inalt-asa balaieSi din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie,Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterneEa, copila cea de aur, visul negurii eterne;Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul parca creste,Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproapeDimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape.Iara tei cu umbra lata si cu flori pana-n pamantInspre apa-ntunecata lin se scutura de vant;Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua…Ea se prinde de grumazu-i cu manutele-amandouaSi pe spate-si lasa capul: - Ma uimesti daca nu mantui…Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i!Cat de sus ridici acuma in gandirea ta pe-o roaba,Cand durerea ta din suflet este singura-mi podoaba.Si cu focul bland din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri,De imi pare o poveste de amor din alte vremuri;Visurile tale toate, ochiul tau atat de tristu-i,Cu-a lui umed-adancime toata mintea mea o mistui…Da-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei in laturi,Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi -As orbi privind intr-insii… O, asculta numa-ncoace,Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace!Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastrePovestesc ele-nde ele numai dragostele noastreSi luceferii ce tremur asa reci prin negre cetini,Tot pamantul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…Ai putea sa lepezi carma si lopetile sa lepezi,Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi,Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte,Pretutindeni fericire… de-i viata, de e moarte.
…………………………………….
Fantazie, fantazie, cand suntem numai noi singuri,Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin cranguri!Unde ai vazut vrodata aste tari necunoscute?Cand se petrecur-aceste? La o mie patru sute?Azi n-ai chip in toata voia in privirea-i sa te pierzi,Cum iti vine, cum iti place pe copila s-o desmierzi,Dupa gat sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept,S-o intrebi numai cu ochii: "Ma iubesti tu? Spune drept!"
As! abia ti-ai intins mana, sare ivarul la usa,E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matusa…Iute capul intr-o parte si te uiti in jos smerit…Oare nu-i in lumea asta vrun ungher pentru iubit?Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni,Tu cu manile-nclestate, mai cu degetele depeni,Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de mustetiSi-n probleme culinare te incerci a fi istet.
Sunt satul de-asa viata… nu sorbind a ei pahara,Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de vanCe le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?Nu traiti voi, ci un altul va inspira - el traieste,El cu gura voastra rade, el se-ncanta, el sopteste,Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg.Vecinic este numai raul: raul este Demiurg.Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura?Nu vedeti ca rasul vostru e in fiii vostri plans,Ca-i de vina cum ca neamul Cain inca nu s-a stans?O, teatru de papuse… zvon de vorbe omenesti,Povestesc ca papagalii mii de glume si povestiFara ca sa le priceapa… Dupa ele un actorSta de vorba cu el insusi, spune zeci de mii de oriCe-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri inca,Pan? ce soarele s-o stinge in genunea cea adanca.Ce? Cand luna se strecoara printre nouri, prin pustii,Tu cu lumea ta de ganduri dupa ea sa te atii?Sa aluneci pe poleiul de pe ulitele ninse,Sa privesti prin lucii geamuri la luminile aprinseSi s-o vezi inconjurata de un roi de pierde-vara,Cum zambeste tuturora cu gandirea ei usoara?S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii,Pe cand ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii?Cand incheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri,Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri?Patimas si indaratnic s-o iubesti ca un copilCand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?Inclestand a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi?De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierziCa pe-o marmura de Paros sau o panza de Corregio,Cand ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, intelege-o…Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o inteleg…Din sarmana noastra viata, am dura roman intreg…N-o mai caut… Ce sa caut? E acelasi cantec vechi,Setea linistei eterne care-mi suna in urechi;Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulareVechiul cantec mai strabate cum in nopti izvorul sare.P-ici, pe colo mai strabate cate-o raza mai curataDintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,Se imping tumultuoase si salbatece pe struna,Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit…Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!
Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea,Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata putereaDe l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii,Ca dovada de ce suflet sta in pieptii unei rochii…Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie,Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin aleeSi pateaza umbra verde cu misterioase dungi,Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara,Care-n tine se petrece… Ia intreab-o bunaoara -O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode…Cand cocheta de-al tau umar ti se razima copila,Dac-ai inima si minte, te gandeste la Dalila.
E frumoasa, se-ntelege… Ca copiii are haz,Si cand rade face inca si gropite in obrazSi gropite face-n unghiul ucigasei sale guriSi la degetele manii si la orice-ncheieturi.Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita,Incat ai ce strange-n brate - numai buna de iubita.Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bineSi o prinde orice lucru, caci asa se si cuvine.Daca vorba-i e placuta, si tacerea-i inca place;Vorba zice: "fugi incolo", rasul zice: "vino-ncoace!"Imbla parca amintindu-si vre un cantec, alintata,Pare ca i-ar fi tot lene si s-ar cere sarutata.Si se-nalta din calcaie sa-ti ajunga pan? la gura,Daruind c-o sarutare acea tainica caldura,Ce n-o are decat numai sufletul unei femei…Cata fericire crezi tu c-ai gasi in bratul ei!Te-ai insenina vazandu-i rumenirea din obraji -Ea cu toane, o craiasa, iar tu tanar ca un paj -Si adanc privind in ochii-i, ti-ar parea cum ca invetiCum viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret.Si, inveninat de-o dulce si fermecatoare jale,Ai vedea in ea craiasa lumii gandurilor tale,Asa ca, inchipuindu-ti lacramoasele ei gene,Ti-ar parea mai mandra decat Venus Anadyomene,Si, in chaosul uitarii, oricum orele alerge,Ea, din ce in ce mai draga, ti-ar cadea pe zi ce merge.
Ce iluzii! Nu-ntelegi tu, din a ei cautatura,Ca deprindere, grimasa este zambetul pe gura,Ca intreaga-i frumusete e in lume de prisos,Si ca sufletul ti-l pierde fara de nici un folos?In zadar boltita lira, ce din sapte coarde suna,Tanguirea ta de moarte in cadentele-i aduna;In zadar in ochi avea-vei umbre mandre din povesti,Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti,Cand in inima e vara…; in zadar o rogi: "Consacra-miCrestetul cu-ale lui ganduri, sa-l sfintesc cu-a mele lacrami!"Ea nici poate sa-nteleaga ca nu tu o vrei… ca-n tineE un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine,C-acel demon plange, rade, neputand s-auza plansu-si,Ca o vrea… spre-a se-ntelege in sfarsit pe sine insusi,Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca gemeCa un maistru ce-asurzeste in momentele supreme,Pan-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere.Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de modelMarmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbelSi ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar inalt sa moaraPrecum in vechimea sfanta se junghiau odinioaraVirginile ce statura sculptorilor de modele,Cand taiau in marmor chipul unei zane dupa ele.
S-ar pricepe pe el insusi acel demon… s-ar renaste,Mistuit pe focul propriu, el atunci s-ar recunoasteSi, patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiuEl ar frange-n vers adonic limba lui ca si Horatiu;Ar atrage-n visu-i mandru a izvoarelor murmururi,Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi,Si-n acel moment de taina, cand s-ar crede ca-i ferice,Poate-ar invia in ochiu-i ochiul lumii cei anticeSi cu patima adanca ar privi-o s-o adore,De la ochii ei cei tineri mantuirea s-o implore;Ar voi in a lui brate sa o tina-n veci de veci,Dezghetand cu sarutarea-i raza ochilor ei reci.Caci de piatra de-ar fi, inca s-a-ncalzi de-atat amor,Cand cazandu-i in genunche, i-ar vorbi tanguitor,Fericirea inecandu-l, el ar sta sa-nnebuneasca,Ca-n furtuna lui de patimi si mai mult sa o iubeasca.Stie oare ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga,C-aruncandu-se in valuri si cercand sa te-nteleagaAr implea-a ta adancime cu luceferi luminosi?
Cu zambiri de curtezana si cu ochi bisericosi,S-ar preface ca pricepe. Magulite toate suntDe-a fi umbra frumusetii cei eterne pe pamant.O femeie intre flori zi-i si o floare-ntre femei -S-o sa-i placa. Dar o pune sa aleaga intre treiCe-o-nconjoara, toti zicand ca o iubesc - cat de naiva -Vei vedea ca deodata ea devine pozitiva.Tu cu inima si mintea poate esti un paravanDupa care ea atrage vre un june curtezan,Care intra ca actorii cu pasciorul maruntel,Lasand val de mirodenii si de vorbe dupa el,O chioreste cu lornionul, butonat cu o garofa,Opera croitoreasca si in spirit si in stofa;Poate ca-i convin tuspatru craii cartilor de jocSi-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc…Si cand dama cocheteaza cu privirile-i galante,Impartind ale ei vorbe intre-un crai batran si-un fante,Nu-i minune ca simtirea-i sa se poata insela,Sa confunde-un crai de pica cu un crai de mahala…Caci cu dorul tau demonic va vorbi calugareste,Pe cand craiul cel de pica de s-arata, pieptu-i creste,Ochiul inghetat i-l umplu ganduri negre de amorSi deodata e vioaie, sta picior peste picior,S-acel sec in judecata-i e cu duh si e frumos…
A visa ca adevarul sau alt lucru de prisosE in stare ca sa schimbe in natur-un fir de par,Este piedica eterna ce-o punem la adevar.
Asadar, cand plin de visuri, urmaresti vre o femeie,Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin aleeSi pateaza umbra verde cu fantasticele-i dungi:Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara,Care-n tine se petrece…Ia inteab-o, bunaoara,S-o sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,Pe cand inima ta bate-n ritmul sfant al unei ode…Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila -De ai inima si minte - feri in laturi, e Dalila!
A fost odata ca-n povesti,A fost ca niciodata,Din rude mari imparatesti,O prea frumoasa fata.
Si era una la parintiSi mandra-n toate cele,Cum e Fecioara intre sfintiSi luna intre stele.
Din umbra falnicelor boltiEa pasul si-l indreaptaLanga fereastra, unde-n coltLuceafarul asteapta.
Privea in zare cum pe mariRasare si straluce,Pe miscatoarele carariCorabii negre duce.
Il vede azi, il vede mani,Astfel dorinta-i gata;El iar, privind de saptamani,Ii cade draga fata.
Cum ea pe coate-si razimaVisand ale ei tample,De dorul lui si inimaSi sufletu-i se imple.
Si cat de viu s-aprinde elIn orisicare sara,Spre umbra negrului castelCand ea o sa-i apara.
* * *
Si pas cu pas pe urma eiAluneca-n odaie,Tesand cu recile-i scanteiO mreaja de vapaie.
Si cand in pat se-ntinde dreptCopila sa se culce,I-atinge manile pe piept,I-nchide geana dulce;
Si din oglinda luminisPe trupu-i se revarsa,Pe ochii mari, batand inchisi,Pe fata ei intoarsa.
Ea il privea cu un suras,El tremura-n oglinda,Caci o urma adanc in visDe suflet sa se prinda.
Iar ea vorbind cu el in somn,Oftand din greu suspina:- O, dulce-al noptii mele domn,De ce nu vii tu? Vina!
Cobori in jos, luceafar bland,Alunecand pe-o raza,Patrunde-n casa si in gandSi viata-mi lumineaza!
El asculta tremurator,Se aprindea mai tareSi s-arunca fulgerator,Se cufunda in mare;
Si apa unde-au fost cazutIn cercuri se roteste,Si din adanc necunoscutUn mandru tanar creste.
Usor el trece ca pe pragPe marginea feresteiSi tine-n mana un toiagIncununat cu trestii.
Parea un tanar voievodCu par de aur moale,Un vanat giulgi se-ncheie nodPe umerele goale.
Iar umbra fetei straveziiE alba ca de ceara -Un mort frumos cu ochii viiCe scanteie-n afara.
- Din sfera mea venii cu greuCa sa-ti urmez chemarea,Iar cerul este tatal meuSi muma-mea e marea.
Ca in camara ta sa vin,Sa te privesc de-aproape,Am coborat cu-al meu seninSi m-am nascut din ape.
O, vin?! odorul meu nespus,Si lumea ta o lasa;Eu sunt luceafarul de sus,Iar tu sa-mi fii mireasa.
Colo-n palate de margeanTe-oi duce veacuri multe,Si toata lumea-n oceanDe tine o s-asculte.
- O, esti frumos, cum numa-n visUn inger se arata,Dara pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodata;
Strain la vorba si la port,Lucesti fara de viata,Caci eu sunt vie, tu esti mort,Si ochiul tau ma-ngheata.
* * *
Trecu o zi, trecura treiSi iarasi, noaptea, vineLuceafarul deasupra eiCu razele-i senine.
Ea trebui de el in somnAminte sa-si aducaSi dor de-al valurilor domnDe inim-o apuca:
- Cobori in jos, luceafar bland,Alunecand pe-o raza,Patrunde-n casa si in gandSi viata-mi lumineaza!
Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiIn locul unde piere;
In aer rumene vapaiSe-ntind pe lumea-ntreaga,Si din a chaosului vaiUn mandru chip se-ncheaga;
Pe negre vitele-i de parCoroana-i arde pare,Venea plutind in adevarScaldat in foc de soare.
Din negru giulgi se desfasorMarmoreele brate,El vine trist si ganditorSi palid e la fata;
Dar ochii mari si minunatiLucesc adanc himeric,Ca doua patimi fara satSi pline de-ntuneric.
- Din sfera mea venii cu greuCa sa te-ascult s-acuma,Si soarele e tatal meu,Iar noaptea-mi este muma;
O, vin?, odorul meu nespus,Si lumea ta o lasa;Eu sunt luceafarul de sus,Iar tu sa-mi fii mireasa.
O, vin?, in parul tau balaiS-anin cununi de stele,Pe-a mele ceruri sa rasaiMai mandra decat ele.
- O, esti frumos, cum numa-n visUn demon se arata,Dara pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodata!
Ma dor de crudul tau amorA pieptului meu coarde,Si ochii mari si grei ma dor,Privirea ta ma arde.
- Dar cum ai vrea sa ma cobor?Au nu-ntelegi tu oare,Cum ca eu sunt nemuritor,Si tu esti muritoare?
- Nu caut vorbe pe ales,Nici stiu cum as incepe -Desi vorbesti pe inteles,Eu nu te pot pricepe;
Dar daca vrei cu crezamantSa te-ndragesc pe tine,Tu te coboara pe pamant,Fii muritor ca mine.
- Tu-mi ceri chiar nemurirea meaIn schimb pe-o sarutare,Dar voi sa stii asemeneaCat te iubesc de tare;
Da, ma voi naste din pacat,Primind o alta lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi sa ma dezlege.
Si se tot duce… S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.
* * *
In vremea asta Catalin,Viclean copil de casa,Ce imple cupele cu vinMesenilor la masa,
Un paj ce poarta pas cu pasA-mparatesii rochii,Baiat din flori si de pripas,Dar indraznet cu ochii,
Cu obrajei ca doi bujoriDe rumeni, bata-i vina,Se furiseaza panditorPrivind la Catalina.
Dar ce frumoasa se facuSi mandra, arz-o focul;Ei, Catalin, acu-i acuCa sa-ti incerci norocul.
Si-n treacat o cuprinse linIntr-un ungher degraba.- Da? ce vrei, mari Catalin?Ia du-t? de-ti vezi de treaba.
- Ce voi? As vrea sa nu mai staiPe ganduri totdeuna,Sa razi mai bine si sa-mi daiO gura, numai una.
- Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,Da-mi pace, fugi departe -O, de luceafarul din cerM-a prins un dor de moarte.
- Daca nu stii, ti-as arataDin bob in bob amorul,Ci numai nu te mania,Ci stai cu binisorul.
Cum vanatoru-ntinde-n crangLa pasarele latul,Cand ti-oi intinde bratul stangSa ma cuprinzi cu bratul;
Si ochii tai nemiscatoriSub ochii mei ramaie…De te inalt de subsuoriTe-nalta din calcaie;
Cand fata mea se pleaca-n jos,In sus ramai cu fata,Sa ne privim nesatiosSi dulce toata viata;
Si ca sa-ti fie pe deplinIubirea cunoscuta,Cand sarutandu-te ma-nclin,Tu iarasi ma saruta.
Ea-l asculta pe copilasUimita si distrasa,Si rusinos si dragalas,Mai nu vrea, mai se lasa,
Si-i zise-ncet: - Inca de micTe cunosteam pe tine,Si guraliv si de nimic,Te-ai potrivi cu mine…
Dar un luceafar, rasaritDin linistea uitarii,Da orizon nemarginitSinguratatii marii;
Si tainic genele le plec,Caci mi le imple plansulCand ale apei valuri trecCalatorind spre dansul;
Luceste c-un amor nespus,Durerea sa-mi alunge,Dar se inalta tot mai sus,Ca sa nu-l pot ajunge.
Patrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte…In veci il voi iubi si-n veciVa ramanea departe…
De aceea zilele imi suntPustii ca niste stepe,Dar noptile-s de-un farmec sfantCe nu-l mai pot pricepe.
- Tu esti copila, asta e…Hai s-om fugi in lume,Doar ni s-or pierde urmeleSi nu ne-or sti de nume,
Caci amandoi vom fi cuminti,Vom fi voiosi si teferi,Vei pierde dorul de parintiSi visul de luceferi.
* * *
Porni luceafarul. CresteauIn cer a lui aripe,Si cai de mii de ani treceauIn tot atatea clipe.
Un cer de stele dedesupt,Deasupra-i cer de stele -Parea un fulger nentreruptRatacitor prin ele.
Si din a chaosului vai,Jur imprejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea dentai,Cum izvorau lumine;
Cum izvorand il inconjorCa niste mari, de-a-notul…El zboara, gand purtat de dor,Pan? piere totul, totul;
Caci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaste,Si vremea-ncearca in zadarDin goluri a se naste.
Nu e nimic si totusi eO sete care-l soarbe,E un adanc asemeneUitarii celei oarbe.
- De greul negrei vecinicii,Parinte, ma dezleagaSi laudat pe veci sa fiiPe-a lumii scara-ntreaga;
O, cere-mi, Doamne, orice pret,Dar da-mi o alta soarte,Caci tu izvor esti de vietiSi datator de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimbSi focul din privire,Si pentru toate da-mi in schimbO ora de iubire…
Din chaos, Doamne,-am aparutSi m-as intoarce-n chaos…Si din repaos m-am nascut,Mi-e sete de repaos.
- Hyperion, ce din genuniRasai c-o-ntreaga lume,Ne cere semne si minuniCare n-au chip si nume;
Tu vrei un om sa te socoti,Cu ei sa te asameni?Dar piara oamenii cu toti,S-ar naste iarasi oameni.
Ei numai doar dureaza-n vantDeserte idealuri -Cand valuri afla un mormant,Rasar in urma valuri;
Ei doar au stele cu norocSi prigoniri de soarte,Noi nu avem nici timp, nici loc,Si nu conoastem moarte.
Din sanul vecinicului ieriTraieste azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarasi soare;
Parand pe veci a rasari,Din urma moartea-l paste,Caci toti se nasc spre a muriSi mor spre a se naste.
Iar tu, Hyperion, ramaiOriunde ai apune…Cere-mi cuvantul meu dentai -Sa-ti dau intelepciune?
Vrei sa dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cantareSa se ia muntii cu paduriSi insulele-n mare?
Vrei poate-n fapta sa aratiDreptate si tarie?Ti-as da pamantul in bucatiSa-l faci imparatie.
Iti dau catarg langa catarg,Ostiri spre a strabatePamantu-n lung si marea-n larg,Dar moartea nu se poate…
Si pentru cine vrei sa mori?Intoarce-te, te-ndreaptaSpre-acel pamant ratacitorSi vezi ce te asteapta.
* * *In locul lui menit din cerHyperion se-ntoarseSi, ca si-n ziua cea de ieri,Lumina si-o revarsa.
Caci este sara-n asfintitSi noaptea o sa-nceapa;Rasare luna linistitSi tremurand din apa
Si imple cu-ale ei scanteiCararile din cranguri.Sub sirul lung de mandri teiSedeau doi tineri singuri:
- O, lasa-mi capul meu pe san,Iubito, sa se culceSub raza ochiului seninSi negrait de dulce;
Cu farmecul luminii reciGandirile strabate-mi,Revarsa liniste de veciPe noaptea mea de patimi.
Si de asupra mea ramaiDurerea mea de-o curma,Caci esti iubirea mea dentaiSi visul meu din urma.
Hyperion vedea de susUimirea-n a lor fata;Abia un brat pe gat i-a pusSi ea l-a prins in brata…
Miroase florile-argintiiSi cad, o dulce ploaie,Pe crestetele-a doi copiiCu plete lungi, balaie.
Ea, imbatata de amor,Ridica ochii. VedeLuceafarul. Si-ncetisorDorintele-i increde:
- Cobori in jos, luceafar bland,Alunecand pe-o raza,Patrunde-n codru si in gand,Norocu-mi lumineaza!
El tremura ca alte datiIn codri si pe dealuri,Calauzind singuratatiDe miscatoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecutIn mari din tot inaltul:- Ce-ti pasa tie, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru stramtNorocul va petrece,Ci eu in lumea mea ma simtNemuritor si rece.
De la Nistru pan? la TissaTot romanul plansu-mi-s-a,Ca nu mai poate strabateDe-atata strainatate.Din Hotin si pan? la MareVin muscalii de-a calare,De la Mare la HotinMereu calea ne-o atin;Din Boian la Vatra-DorniiAu umplut omida cornii,Si strainul te tot pasteDe nu te mai poti cunoaste.Sus la munte, jos pe valeSi-au facut dusmanii cale,Din Satmar pan? in SaceleNumai vaduri ca acele.Vai de biet roman saracul!Indarat tot da ca racul,Nici ii merge, nici se-ndeamna,Nici ii este toamna toamna,Nici e vara vara lui,Si-i strain in tara lui.De la Turnu-n DorohoiCurg dusmanii in puhoiSi s-aseaza pe la noi;Si cum vin cu drum de fierToate cantecele pier,Zboara pasarile toateDe neagra strainatate;Numai umbra spinuluiLa usa crestinului.Isi dezbraca tara sanul,Codrul - frate cu romanul -De secure se tot pleacaSi izvoarele ii seaca -Sarac in tara saraca!
Cine-au indragit strainii,Manca-i-ar inima cainii,Manca-i-ar casa pustia,Si neamul nemernicia!
Stefane Maria Ta,Tu la Putna nu mai sta,Las? ArchimandrituluiToata grija schitului,Lasa grija SfintilorIn sama parintilor,Clopotele sa le tragaZiua-ntreaga, noaptea-ntreaga,Doar s-a-ndura Dumnezeu,Ca sa-ti mantui neamul tau!Tu te-nalta din mormant,Sa te aud din corn sunandSi Moldova adunand.De-i suna din corn o data,Ai s-aduni Moldova toata,De-i suna de doua ori,Iti vin codri-n ajutor,De-i suna a treia oaraToti dusmanii or sa piaraDin hotara in hotara -Indragi-i-ar ciorileSi spanzuratorile!
S-a dus amorul, un amicSupus amandurora,Deci canturilor mele zicAdio tuturora.
Uitarea le inchide-n scrinCu mana ei cea rece,Si nici pe buze nu-mi mai vin,Si nici prin gand mi-or trece.
Atata murmur de izvor,Atat senin de stele,Si un atat de trist amorAm ingropat in ele!
Din ce noian indepartatAu rasarit in mine!Cu cate lacrimi le-am udat,Iubito, pentru tine!
Cum strabateau atat de greuDin jalea mea adanca,Si cat de mult imi pare rauCa nu mai sufar inca!
Ca nu mai vrei sa te aratiLumina de-ndeparte,Cu ochii tai intunecatiRenascatori din moarte!
Si cu acel smerit suras,Cu acea blanda fata,Sa faci din viata mea un vis,Din visul meu o viata.
Sa mi se para cum ca crestiDe cum rasare luna,In umbra dulcilor povestiDin nopti o mie una.
Era un vis misteriosSi bland din cale-afara,Si prea era de tot frumosDe-au trebuit sa piara.
Prea mult un inger mi-ai parutSi prea putin femeie,Ca fericirea ce-am avutSa fi putut sa steie.
Prea ne pierdusem tu si euIn al ei farmec poate,Prea am uitat pe Dumnezeu,Precum uitaram toate.
Si poate ca nici este locPe-o lume de mizeriiPentr-un atat de sfant norocStrabatator durerii!
Cand amintirile-n trecutIncearca sa ma cheme,Pe drumul lung si cunoscutMai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale iesSi azi aceleasi stele,Ce-au luminat atat de desInduiosarii mele.
Si peste arbori rasfiratiRasare blanda luna,Ce ne gasea imbratisatiSoptindu-ne-mpreuna.
A noastre inimi isi jurauCredinta pe toti vecii,Cand pe carari se scuturauDe floare liliecii.
Putut-au oare-atata dorIn noapte sa se stanga,Cand valurile de izvorN-au incetat sa planga,
Cand luna trece prin stejariUrmand mereu in cale-si,Cand ochii tai, tot inca mari,Se uita dulci si galesi?
De-acuma nu te-oi mai vedea,Ramai, ramai, cu bine!Ma voi feri in calea meaDe tine.
De astazi dar tu fa ce vrei,De astazi nu-mi mai pasaCa cea mai dulce-ntre femeiMa lasa.
Caci nu mai am de obiceiCa-n zilele acele,Sa ma imbat si de scanteiDin stele,
Cand degerand atatea dati,Eu ma uitam prin ramuriSi asteptam sa te aratiLa geamuri.
O, cat eram de fericitSa mergem impreuna,Sub acel farmec linistitDe luna!
Si cand in taina ma rugamCa noaptea-n loc sa steie,In veci alaturi sa te am,Femeie!
Din a lor treacat sa apucAcele dulci cuvinte,De care azi abia mi-aducAminte.
Caci astazi daca mai ascultNimicurile-aceste,Imi pare-o veche, de demultPoveste.
Si daca luna bate-n lunciSi tremura pe lacuri,Totusi imi pare ca de-atunciSunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentaiEu n-o voi mai privi-o…De-aceea-n urma mea ramai -Adio!
Ce e amorul? E un lungPrilej pentru durere,Caci mii de lacrimi nu-i ajungSi tot mai multe cere.
De-un semn in treacat de la eaEl sufletul ti-l leaga,Incat sa n-o mai poti uitaViata ta intreaga.
Dar inca de te-asteapta-n pragIn umbra de unghere,De se-ntalneste drag cu dragCum inima ta cere:
Dispar si ceruri si pamantSi pieptul tau se bate,Si totu-atarna de-un cuvantSoptit pe jumatate.
Te urmareste saptamaniUn pas facut alene,O dulce strangere de mani,Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatoriCa soarele si luna,Si peste zi de-atatea oriSi noaptea totdeuna.
Caci scris a fost ca viata taDe doru-i sa nu-ncapa,Caci te-a cuprins asemeneaLianelor din apa.
Pe langa plopii fara sotAdesea am trecut;Ma cunosteau vecinii toti -Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tau ce straluceaPrivii atat de des;O lume toata-ntelegea -Tu nu m-ai inteles.
De cate ori am asteptatO soapta de raspuns!O zi din viata sa-mi fi dat,O zi mi-era de-ajuns;
O ora sa fi fost amici,Sa ne iubim cu dor,S-ascult de glasul gurii miciO ora, si sa mor.
Dandu-mi din ochiul tau seninO raza dinadins,In calea timpilor ce vinO stea s-ar fi aprins;
Ai fi trait in veci de veciSi randuri de vieti.Cu ale tale brate reciInmarmureai maret:
Un chip de-a pururi adoratCum nu mai au perechiAcele zane ce strabatDin timpurile vechi.
Caci te iubeam cu ochi paganiSi plini de suferinti,Ce mi-i lasara din batraniParintii din parinti.
Azi nici macar imi pare rauCa trec cu mult mai rar,Ca cu tristeta capul tauSe-ntoarce in zadar,
Caci azi le semeni tuturorLa umblet si la port,Si te privesc nepasatorC-un rece ochi de mort.
Tu trebuia sa te cuprinziDe acel farmec sfant,Si noaptea candela s-aprinziIubirii pe pamant.
Si daca ramuri bat in geamSi se cutremur plopii,E ca in minte sa te amSi-ncet sa te apropii.
Si daca stele bat in lacAdancu-i luminandu-l,E ca durerea mea s-o-mpacInseninandu-mi gandul.
Si daca norii desi se ducDe iese-n luciu luna,E ca aminte sa-mi aducDe tine-ntotdeuna.
Vreme trece, vreme vine,Toate-s vechi si noua toate;Ce e rau si ce e bineTu te-ntreaba si socoate;Nu spera si nu ai teama,Ce e val ca valul trece;De te-ndeamna, de te cheama,Tu ramai la toate rece.
Multe trec pe dinainte,In auz ne suna multe,Cine tine toate minteSi ar sta sa le asculte?…Tu aseaza-te deoparte,Regasindu-te pe tine,Cand cu zgomote desarteVreme trece, vreme vine.
Nici incline a ei limbaRecea cumpan-a gandiriiInspre clipa ce se schimbaPentru masca fericirii,Ce din moartea ei se nasteSi o clipa tine poate;Pentru cine o cunoasteToate-s vechi si noua toate.
Privitor ca la teatruTu in lume sa te-nchipui:Joace unul si pe patru,Totusi tu ghici-vei chipu-i,Si de plange, de se cearta,Tu in colt petreci in tineSi-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.Viitorul si trecutulSunt a filei doua fete,Vede-n capat inceputulCine stie sa le-nvete;Tot ce-a fost ori o sa fieIn prezent le-avem pe toate,Dar de-a lor zadarnicieTe intreaba si socoate.
Caci acelorasi mijloaceSe supun cate exista,Si de mii de ani incoaceLumea-i vesela si trista;Alte masti, aceeasi piesa,Alte guri, aceeasi gama,Amagit atat de-adeseNu spera si nu ai teama.
Nu spera cand vezi miseiiLa izbanda facand punte,Te-or intrece nataraii,De ai fi cu stea in frunte;Teama n-ai, cata-vor iarasiIntre dansii sa se plece,Nu te prinde lor tovaras:Ce e val, ca valul trece.
Cu un cantec de sirena,Lumea-ntinde lucii mreje;Ca sa schimbe-actorii-n scena,Te momeste in varteje;Tu pe-alaturi te strecoara,Nu baga nici chiar de seama,Din cararea ta afaraDe te-ndeamna, de te cheama.
De te-ating, sa feri in laturi,De hulesc, sa taci din gura;Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,Daca stii a lor masura;Zica toti ce vor sa zica,Treaca-n lume cine-o trece;Ca sa nu-ndragesti nimica,Tu ramai la toate rece.
Tu ramai la toate rece,De te-ndeamna, de te cheama;Ce e val, ca valul trece,Nu spera si nu ai teama;Te intreaba si socoateCe e rau si ce e bine;Toate-s vechi si noua toate:Vreme trece, vreme vine.
ODA(in metru antic)
Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;Pururi tanar, infasurat in manta-mi,Ochii mei naltam visatori la steauaSinguratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,Suferinta tu, dureros de dulce…Pan-in fund baui voluptatea mortiiNenduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,Ori ca Hercul inveninat de haina-i;Focul meu a-l stinge nu pot cu toateApele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…Pot sa mai renviu luminos din el caPasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale,Vino iar in san, nepasare trista;Ca sa pot muri linistit, pe mineMie reda-ma!
Iubind in taina am pastrat tacere,Gandind ca astfel o sa-ti placa tie,Caci in priviri citeam o vecinicieDe-ucigatoare visuri de placere.
Dar nu mai pot. A dorului tarieCuvinte da duioaselor mistere;Vreau sa ma-nnec de dulcea-nvapaiereA celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de seteSi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,Copila mea cu lungi si blonde plete?
Cu o suflare racoresti suspinu-mi,C-un zambet faci gandirea-mi sa se-mbete.Fa un sfarsit durerii… vin? la sanu-mi.
Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuriSi niciodata n-or sa vie iara,Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscaraPovesti si doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninara,Abia-ntelese, pline de-ntelesuri -Cu-a tale umbre azi in van ma-mpresuri,O, ceas al tainei, asfintit de sara.
Sa smulg un sunet din trecutul vietii,Sa fac, o, suflet, ca din nou sa tremuriCu mana mea in van pe lira lunec;
Pierdut e totu-n zarea tineretiiSi muta-i gura dulce-a altor vremuri,Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!
S-a stins viata falnicei Venetii,N-auzi cantari, nu vezi lumini de baluri;Pe scari de marmura, prin vechi portaluri,Patrunde luna, inalbind paretii.
Okeanos se plange pe canaluri…El numa-n veci e-n floarea tineretii,Miresei dulci i-ar da suflarea vietii,Izbeste-n ziduri vechi, sunand din valuri.
Ca-n tintirim tacere e-n cetate.Preot ramas din a vechimii zile,San Marc sinistru miezul noptii bate.
Cu glas adanc, cu graiul de Sibile,Rosteste lin in clipe cadentate:"Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile!"
Se bate miezul noptii in clopotul de-arama,Si somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama.Pe cai batute-adesea vrea mintea sa ma poarte,S-asaman intre-olalta viata si cu moarte;Ci cumpana gandirii-mi si azi nu se mai schimba,Caci intre amandoua sta neclintita limba.