N-ai vede iarna, toamna nu, nici vara,Eterna primavar,-etern amor…De ti-as inchide zarea ta cea claraCu-al meu sarut, o, scumpul meu odor,Pan? ce sa mangai inima-mi amaraCulca-mi-as capul la al tau piciorSi te-as privi etern ca pe o steauaFrumos copil, cu umerii de neaua.
- O, geniu mandru, tu nu esti de mine,De-a ta privire ochii mei ma dor,Sangele meu s-ar stoarce chiar din vine,Caci m-ar usca teribilu-ti amor!Curand s-ar stinge viata mea, straine,Cand tu m-ai duce-n ceruri langa sori,Frumos esti tu, dar a ta nemurireFiintei trecatoare e peire.
El o privi atunci cu ochii tinta:In fata-i slaba - zambet dureros;Se face stea si iarasi se avantaIn cerul nalt, in roiul luminos.Acolo toata noaptea sta de panda,Si prin fereasta el privea duios,Cu o lumina dulce, trista-clara,Sa vada umbra-i alba si usoara.
A doua zi el se facu o ploaie,In tact cazanda, aromata lin,Si din feresti perdelele le-ndoaie,Burand prin tesaturile de in,Patrune iarasi in a ei odaie,Preface-n tanar sufletu-i divin:El sta frumos sub boltile ferestii,Purtand in par cununa lui de trestii.
Blond e-azi si parul lui de aur moalePe umeri cade indoios, imflat;Ca ceara-i palid… buza lui cu jalePurta un zambet trist, nemangaiat.El o priveste… sufletu-i s-aduna.In ochiul lui albastru, bland si mat…S-astfel cum sta mut inger din tariiParea un mort frumos cu ochii vii.
- O, vin cu mine, scumpa,-n fundul marii,Si in palate splendizi de cristal,Cand vantu-a trece peste-a apei ariiTu-i auzi cantarea lui pe val;Ti-i inchina viata ta visarii,Vei fi oceanului monarchul pal…Ti-oi da palate de margean si profir,Cu bolti lucrate numa-n aur d-Ofir.
- Ca sa-mi ajungi nevrednica-mi iubireAi parasit al cerurilor cort,Dar nu e chipul tau cel peste fireCe-n fundul sufletului meu il port.O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,Eu palpit de viata - tu esti mort.Cu nemurirea ta tu nu ma-nveti,Acum ma arzi, acuma ma ingheti.
Nu… om sa fii, om trecator ca mine,Cu slabiciunea sufletului nost?,Sa-ti inteleg tot sufletul din tineSi bratul tau, de mi-a fi adapost,Sa-l stiu ca-i slab, iubirea ca-l sustine,La om e-un merit, ce la zei n-a fost.De ma iubesti, sa-mi fii de sama mea,Fa-mi dar de nunta nemurirea ta.
Intunecos si fara de speranta,La ea priveste geniul in nimb -Isi simte inima legata-n lante,In lantul lumei cei cu-o mie limbi.- Chiar nemurirea mea, chiar abondanta,Puterii mele tu o cei in schimb.Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.
Da, moartea! Pentru-o clipa de iubireD-eternitatea mea sa ma dizlege,Sa vad in juru-mi anii in peire,Sa am in inima mea moartea rece,Sa fiu ca spuma marii in sclipire,Sa vad cum trec cu vremea, care trece…O, mult cerusi, prea mult - si totusi tieTi-nchin splendori, putere, vecinicie.
La cer se-nalta el pe bolta mare,Cu-aripe lunge curatind seninul,Priveste-n jos castelul in splendoare,L-apuca dorul inimei, suspinul.- Ah! ce-ai cerut, femeie trecatoare,Femeie scumpa, ca sa-mi mangai chinul!De-asupra lumei risipite-n soapteEl se-nalta - un curcubeu de noapte.
Precum o floare ar iesi din suriiSi mortii munti, din paitra lor uscata,Astfel copila-nviosaza murii,Pe cand in bolta geamului s-arata,Copil al apei, cerului, padurii,A lumii-ntregi mai dragalasa fata.Ea asculta pe-al primaverii oaspatIn dimineata ce-i zambeste proaspat.
Imprastiata fulgereaza rouaIn viorii, stralucitoare boabe,Tarana-nvie-n primavara noua,Racoare-i vantul ca miros de ape;Parea c-ar fi plouat, desi nu plouaDecat lumina, ce nu mai incape.Cu gura, fata, ochii ei, ea radePrivind in soare, ii clipea, i-nchide.
In dimineata clara ca oglindaLa porti s-arata tanarul Florin,In jur de ziduri calul si-l colinda,Isi simte inima inflata-n san;Dar poarta-nchisa bratu-i sa-l tot prinda,Ea nu se misca-n negrele-i tatani;Ci el fereasta cum vazu crapata,Arunca-n ea cu floarea fermecata.
Pe-atunci copila impletea cununaDin flori de aur si de diamante;Din carti o soata-a ei ii sta sa-i spunaC-al ei noroc purtatu-i de un fante.Cand floarea-i cazu-n poala - ea nebunaO saruta, zvarlind pe celelante,Si-o mirosi cu gur-abia deschisa,Si ochii ei pluteau in mii de vise.
Ea alerga cu graba la fereasta,Sa vada daca vantul nu-i aduceSi alte flori, asa frumoase c-asta,Dar de-ngaimare ochiul ei straluceSi surazand ea rumeneste, casta,Cand vede-un tanar langa poarta-n cruce.Si el o vede si cu mandru glasu-iEl ii vorbi, oprindu-si calu-n pasu-i:
- Ah! te-am vazut, mi te-am vazut in fine,Copil cu ochi de-albastra-ntunecime,Cu-a tale gene de-aur dulci si fine,Cu-al tau suras de gingasa cruzime.Ah, as muri de-atat noroc si bine,Caci te-am vazut cum nu te-a vazut nime.Nu stii ce-am suferit pan-a te-ajunge,Copil frumos ca luna noptii lunge.
Ah, vin? cu mine vin-in a mea tara,Casteluri am, gradini adanc-frumoase,Sub pasul tau coroana-mi secularaMi-o pun - ma plec, sunt sclavul tau, frumoasa.Am pietre scumpe in a mea comoara,Mai multe decat tatu-ti are aur,S-aur mai mult de cum argint el are,S-a tale-s toate, scumpa, mandra floare!
Ea il privea cu ochiul plin de mila,I-ar fi sorbit cuvantul de pe gura.In fata lui ea nu-si mai face sila,Un lesin parca inima i-o fura -Si trist priveste tanara copilaCumplitii muri si porti… Din ochiu-i curaUn fir senin de lacrimi; ea isi strangeCu-a ei manute inima si plange.
El, cum o vede astfel in fereastraS-arunca ochiu-adanc si nobil-mare,Si drum el da la pasarea maiastra -Aripile-si intinde, vrand sa zboare,Din ce in ce s-intinde-aripa-albastra,Din ce in ce se face tot mai mare,Incat doar din marimea unei vrabiiEa semana acum unei corabii.
- Copila mea, ii zise, nu te teme,Pe multi am dus cu inimi doritoare,Ca vantu-n fuga cu batrana vremePrin tari o mie peste sfanta mare -Nu vezi, Florin nici sti cum sa te cheme,Atat de mult iubirea lui il doare,De-aceea zvarle-n laturi ac si caerSi sa te-ncrezi corabiei de aer.
Ea se sui pe-aripa,-ntinzand mana,Ca si cand ar fi vrut ca sa se tie,Si-ncet coboara pasarea strainaPe-a lui Florin amabila sotie;Pe cal ridica sarcina lui lina,La pieptul lui ar vre in veci s-o tie,Se uita-n ochi-i, dand la calu-i pinten,S-acesta vantului s-asterne sprinten.
In vremea asta zmeul se suiseLa cer, cu aripile lungi intinse,Culege-n cale-i blandele suraseA mii de stele, ce zburau ca ninse;La tronul cel etern pe scari deschiseStau mandre genii cu lumina-ncinse;L-a Lui picioare in genunchi s-asterneSi-ndreapta ruga-i milei cei eterne.
- O, Adonai! al carui gand e lumeaSi pentru care toate sunt de fata,Asculta-mi ruga, sterge al meu numeDin a veciei carte mult mareata;Desi te-adora stele, mari in spume,Un univers cu vocea indrazneata,Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ti nasc in caleN-ajung nici umbra maretiei tale.
Ce-ti pasa tie dac-a fi cu unulIn lume mai putin spre lauda ta,Asculta-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,Si sfarma-n aschii vesnicia mea!Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,Si muritor voiesc a fi ca ea,S-atata dor, durere simt in mine,Incat nu pot s-o port si mor mai bine.
- Tu-i pismuiesti… si pismuiesti aceeaCe ei in lume numesc fericire.Au nu ti-i mila cand privesti scanteea,Cum ca la soare e a ei pornire?Astfel si ei isi aruncar-ideea,Dorinta, pasul, in nemarginire,Dar cum scantei se sting, in drum spre soare,Astfel si omu-aspira, dara moare.
Ca ei sa fii? Sa vezi ca sub blestemeDe ura e-nfierat umanul nume,Sa ai de semenul tau a te teme,Sa fii ca spuma, fuga unei spume,Sarmane inimi inchegate-n vreme,Sarmane patimi aruncate-n lumeSi sa ma blestemi, sa ma-ntrebi: ce dreptAvui sa-ti pun o inima in piept?
Pe-o clipa-n mijlocul eternitatiiSa deschizi ochii tai mareti si clari,Sa masuri toate visele vietii,Simtind incet cum iarasi redispari,Sa pai un fir de colb in raza vietii,Si in parerea-i pe-un moment sa pari,Sa fii ca si cand n-ai fi… Intre ieriSi mani, o clipa… Oare stii ce-mi ceri?
Ce-i omul de a caruia iubireAtarni lumina vietii tale-eterne?O unda e, avand a undei fire,Si in nimicuri zilele-si disterne.Pamantul da tarie nalucirei,Si umbra-i drumul gliei ce s-asterneSub pasul lui… Caci lutul in el creste,Lutul il naste, lutul il primeste.
Si acest drum al pulberei, peirei,Ce ca pe-un plan l-am zugravit cu mana,Nimic fiind, l-am inchinat murirei -In van s-acopara oprind ruina,Nimic etern in tremurul sclipirei;In van adun si-si gramadesc luminaIn carti si scrisuri, si in van s-acataDe vis etern sarmana lor viata…
Si tu ca ei voiesti a fi, demone,Tu, care nici nu esti a mea faptura;Tu, ce sfintesti a cerului coloneCu glasul mandru de eterna gura…Cuvant curat ce-ai existat, Eone,Cand Universul era ceata sura…?Sa-ti numeri anii dupa mersul luneiPentr-o femeie? Vezi iubirea unei:
Intr-adevar, ?n-adanca departareVazu calari pe fata cu Florin.Odata-n evii ochiul lui cel mare,Si sfant, si-adanc de lacrimi este plin,Ce cad taind nemarginirea-n mare,Margaritari frumosi si mari devin.Incet batand din aripi, maiestos,Geniul mandru se porneste-n jos.
Cu fata-i trista le privi in urmaSi-ntinde mana ca dup-orice-i dus.In fundul lumei, unde apa scurmaAl marei san - acolo-o ar fi dusDaca-l iubea… Acuma plansu-si curma:- Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -Atat de fericiti cat viata toataUn chin s-aveti: de-a nu muri deodata."
Ce lumina-i si ce vorbeJos sub grinzile colibii?Marta manuie cociorbe,Iar Maria toaca hribii,Iar ciobanu-si pune gluga,Mai indruga cate-ndruga,Iese-n noaptea cu scanteiS-o tuli urat de fuga,Parca-i dracul in calcai.
Iar la coltul marei vetreStau pe laiti, langa spuze,Un mosneag si trei cumetre, -Povestesc miscand din buze.Tinerica puica nasaPrejmuieste tot pe moasa,Pe cand spala la un blid,Iar batrana gata fasaSi cumetrele se rad.
- Mai ciobane ortomane,Unde-mi mergi asa pe frig?- Da la rasnita la DaneSi la bors la Pipirig;Ce era sa spun? Iac-asta,Mi-a facut baiet nevasta,Nu va fie cu banat.Sa-mi veniti si dumneavoastraCa s-asa-mi sunteti din sat.
L-a spalatu-l, pieptanatu-l,La botez l-a dus pe micul,La icoane l-a-nchinatu-l,Un diac citi tipicul;Cand pe el veni botezulIi trecu auzul, vazul,Nici ca-i pasa lui, saracul,Ca nanasa spune crezulSi se leapada de dracul.
Ca el striga si se strambaParc-ar fi pe o frigare.Duhul sfant in chip de limbaI-a iesit pe gur-afara.Unii afla cum ca nasuE cam stramb, ca si la tat-so,Si ca-si samana cu soiul.Dar? pe cand cu toti au ras-oSe-mprastue taraboiul.
Nins luceste campul, teiul,Si trosneste cararusa,Cand se-ntorc si vad bordeiulSi deschide Musa usa.Cand isi pun copilu-n leagan,C-un picior incet il leaganLa lumina din surcicaSi o vorba de-alta leaga-nPlanuri mari pe gaza mica.
Dar deodata din pareteIes ursite ca pe-o poarta,Flori albastre au in plete,Cate-o stea in frunte poarta.Si de-o tainica luminaToata casa este plinaCe din ochii lor porni.Peste leaganu-i se-nclinaSi-ncepura a-l meni:
- Ca si leii sa fii tareSi frumos ca primavara,Sa fii gingas ca o floare,Luminos ca luna sara;Si iubit sa fii de lume,S-ai averi si mare nume,Sa te faci chiar imparatSi sa-ti mearga astfel cum eLa ficiori din basme dat.
Zise-atunci duioasa mama:- Multamesc de cate-ascult,Dara multi i-or fi de samaS-or ave atat de mult.Lui sa-i dati ce din multimeN-a putut sa aiba nime,Si nespus si fara rost -S-atunci zane din naltimeVa sarut piciorul vost?.
Zise-atunci, din ele una:- De-o doresti cu dinadinsul,Fie-i dat ca totdeaunaEl sa simt-adanc intr-insulDorul dupa ce-i mai mare?N-asta lume trecatoare,Dupa ce-i desavarsitSi sa-si vada la picioareAcest dar nepretuit.
Ele pier. Iara baietulA crescut cum l-a menitu-l,Se facu frumos cu-ncetul,Cine-l vede l-a-ndragitu-l.Si desi ca leul tare,Era gingas ca o floareSi istet era cu duhul,Cum a toate-s stiutoareDoara luna si vazduhul.
Intr-o zi vazu pe-o rablaUn tobas ce lumea cheama,Cu musteata ca o greablaSi c-o trambita de-alama:- Imparatul pr?naltatulM-a trimis s-adun tot satul,Sa dau stire tuturorCa el cauta in latulLumii-acestei pe-un ficior,
Ce din toti va fi mai tare,Mai frumos si mai cuminte.Deci va strangeti mic si mareSi sa tineti bine minte…Caci se poate, cine stie,Ca la voi prin sat sa fieVoinicel a-i fi pe plac,Sa-i dea fata de sotie.Cat v-am spus-o, iaca tac.
Abia el sfarsi s-auda,De la sat ia ziua buna,Nu-i pasa de drum si truda,Caci mereu parea ca-i sunaVestea mandra in ureche,Ca si o poveste veche.S-a pornit in toiul lui,Nazdravan intr-o urecheCa feciorul nimarui.
Si la curtea-mparateascaA ajuns intr-un tarziuS-apasa pe frunte casca,Sterge paru-i auriu,Intra-n curte. SumedeniiDe voinici, boieri, rudeniiSe-nchinau fetei balane,Precum oamenii la deniiBat metanii la icoane.
Ea se uita tot in laturi,Se inchina si suspinaCand cu zambet, cand cu sfaturi,Cand cu-a ochilor lumina;Cum prin siruri ea colindaSe uita intr-o oglindaCu un aer curios,Ce-i menita ca sa prindaChipul celui mai frumos.
Din oglinda ea nu vedeDecat vecinic chipul ei,Dar deodata, mai nu crede,Ce vazura ochii sai?In oglinda fermecata,Dintr-o negura s-arata,Ca-ntr-un vis frumos in somn,O figura minunataIntr-o mantie de domn.
Ea mai face-o dat-ocolulAdunari…-i pare cum caIntr-un colt ea vede solulFrumusetei, ce-si aruncaOchii tristi, numai vapaie.- Nu stiu cum o sa va paie,Zise ea, zambind voios,Rosa-n fata ei balae,Dar acela-i mai frumos.
Cand cu degetul l-arataToti la el si-ndreapta ochii,Si multi pinteni zurairaSi fosnira multe rochii -Si din bolta de fereastra,In armura lui albastra,El apare lin din unghiSi la fata cea maiastraEl isi pleaca un genunchi.
- Nici nu ai de ce sa starui,Zise ea cu ochi-n vis,Bucuros mana ti-o darui,Caci in suflet te-am inchis.S-a ei mana preafrumoasa,Fina, dulce, ea si-o lasaPe-a lui crestet adorat,El la gura-i o apasaS-o saruta infocat.
Iata, vine si-mparatu-i,Ce zambea cu mutra hatra,El la mers cam leganatu-iSi pe capu-i poarta mitra,Poarta-un schiptru s-alt nimica,Ca si craiul cel de pica,S-aurit vesmantul sau;Cine-l vede, sta sa-i zicaCa-i vladica din Harlau.
- Am avut un om al casei,- Zise dansul, un ciocoi,A murit si, anul azi-iS-a facut din el moroi.De-unde-mi aprindea ciubucul,Se apuca, bata-l cucul,Ca sa-mi strice-mparatia -Si nu pot ca sa-l apucu-l,Ori sa-i stric farmacaria.
Fierul, aurul, tombacul,Arda-l focul sa mi-l arda,L-a strans tot si, stie dracul,A facut din ele-o barda;Iar din codri, huci, poeineSi din alte buruieneA facut num-un copac.Cin? se simte mai cu [vene]Sa li vie-astor de hac?
Si cu toti se duc de-a valma,Vad, se mira, nici se-ncearca,Dar Miron ia barda-n palmaSi copaciul mi-l incarca,Pan? ce vede ca se-nclina,Scartaind din radacina -S-a cioplit din el tarus,Pe-a moroiului taranaEl l-a-nfipt adanc acusi.
De-atunci farmecu-nceteaza.Codri cresc si fierul iar e.Imparatul cuvanteaza:- Ast voinic e cel mai tare.Un batran raspunse: - Bine,Spune-mi, tinere, pe cineFata are-acum in minte?- Ea gandeste-acum la mine.- Ha! acesta-i mai cuminte!
Si sa cante strana prinde- Este tare, este tare,Si cuminte, si cuminteS-aratos la aratare.Scarpinandu-se la ceafa,Imparatul c-o garafaA venit si c-un sangeapSi, implandu-l, zice: - Ia faDe mi-l toarna peste cap!
Si acu sa-mi faci hatarulSa-mi iei fata-n insotire,Stiu ca ai sa fii catarulPeste nazuri, fasolire,Ba se poate sa te-adoarneCu frumos protap de coarneSi sa-ti puie si urechi.Cine poate s-o intoarneCand asa-i menit din vechi?
Ca, sa vezi, si-mparateasa…De… atata-ti spun acuma,Taci, da? ochii-ti ai de paza,Ca ce-i fata, ce-i si muma!E si-un alt metod, ti-l sfatui,Sa taci molcom, sa ingadui,Fa-te ca nici stii… n-ai treaba,Tu sa-i faci frumos tabietu-iSi-ncolo sa-ti vezi de treaba.
Deci Miron o ia de manaS-o arata pe la oaspeti,Cu-a ei ochi numai lumina,Cu obrajii fragii proaspeti.S-au pornit frumoasa nuntaDe sarea pana si ciunta,Si ologi-si faceau graba,Si mosneag juca marunta,Curtenind pe langa baba.
Dar desi ferice inca,Totusi el in pieptul luiO dorinta are-adanca,Nestiuta decat lui,Dorul dupa ce-i mai mare?N-asta lume trecatoare,Dupa ce-i desavarsit,Si tot sufletul il doareDupa cum a fost menit.
Si pe toti el ii intreabaDaca stiu cumva in lumeAsta tainica podoaba,Ast odor fara de nume.Dar pe cine-ntreaba tace,Cui prin minte-i poate trece?Numai cantaretul orbSpune-n treacat cum ca astaE frumoasa fara corp.
El i-a spus ca-n vremi denanteAuzi duioasa veste,Ca-n castel de diamanteCea mai mandra fata este;Ochi de-albastru intuneric,Ce lucesc adanc, chimeric,Ca d-iubire doua basme;Dara corpul ei eteric,Nesimtit, ca de fantasme.
"De vei merge in ajunulMult senin din Anul nou,Pe cand cerul se deschideLa al lumilor ecou,Atunci ea vine asemeniPrintre stancele de cremeni,Langa lacul de smarald,Ca sa-si scalde sanii gemeniUnde zanele se scald!"
El pleca atunci in lumeSi nevasta-n lacrimi lasa,Cu un dor fara de numeUita tara, rude, casa.Cum trecu numai Craciunul,El pe cal a pus presunulSi s-a dus la lacu-n vraja,Unde asteptand ajunulDe-Anul nou el sta de straja.
Si din trestia plecataEl privea la apa fina,Cu oglinda-i nemiscataStralucind sub luna plina.Desi stii ca apa-i moaleTotusi, placa-i de cristaleParc-ar fi incremenit.Nencretite, plane, pale,Viorii au adormit.
Radacinile in paturiSub pamant s-a-ntretesutSi pornesc in mii de laturi,Flori frumoase la vazut.Colo-n snopi, colo cate-una,Colo-n fire se-mpreuna,Indoite intr-un trunchi;Ici o pajiste intr-una,Iar dincolo un manunchi.
Rosi si vineti, albi-s snopiiCei de flori stralucitoare,Picurati, isi scutur stropii,Ce lucesc margaritare.Pe cararea-abia imblataPrintre iarba infoiata,Trece-un mandru chip de zana,Cu-aratare fermecataSi privire blanda, lina.
Si pe ea o haina fina,Tesatura stravezie,Ca o bruma diamantina,Ce in creturi se-mprastie.Se lipeste sclipitoareDe duioasa-i aratare,Ce-n miscarile-i o trada,Se strevad a ei picioare,Sani si umeri de zapada.
Inocenta-i e zambirea-i,Ingereasca, trista, lina,Diamante in privirea-iS-au topit a lor lumina.Peste-a apei dalba placaEa acum zambind se pleaca,S-uita-n fundu-i luminosSi in luna isi dizbracaCorpul ei asa frumos.
Luna parca se rosesteDe amor si de mirare,Numai lacul o priveste,Ramaind in nemiscare.Este alba ca zapada,Iara paru-i sta sa cadaLa calcaiu-i rotunzit, -Cine oare-ar fi s-o vada,Sa nu moara de-ndragit?
Dar desi pe noaptea toataPeste lanuri luna tace,Aratarea-i luminataNici o umbra ea nu face,Cu-ntuneric nu incarca;Intinzand piciorul, parcaLacul cel de farmec prinsCu-a lui varf intai il cearca,Pan? se lasa dinadins
Si incet paseste-n apa.Ochiul ei s-aprinde, cere,Iara buzele-i se crapaDe o stranie placere;Totusi valul nu se taieCercuind apa balaie,Ci-o incunjura frumoasaS-o imbraca cu vapaieIn lucire scanteioasa.
Si desi in lac inoata,El nu misca, nici se-ncreata,Ca o floare-i aninataDe oglinda cea mareata.El din trestii o priveste,Nici se misca,…-ncremenesteL-aratarea ei cea cruda.Si cand lacul parasestePe-al ei corp ea tot nu-i uda.
Ea s-a dus. Dar el ramas-aIn adanc ranit de dansa,Uita lumea, uita casa,Imbla drumurile-ntinsa.Ea ii pare ca-i mai mare?N-asta lume trecatoare,Ca-i ceva desavarsitSi sa vada la picioareAcest dar nepretuit.
Toamna vine si prin lunceFrunza cade randuri, randuri,Adancit imbla atunceEl in grija si pe ganduri;El purta in gandu-i nurii,Ochii mari, zambirea gurei,Si imbland prin codrii mari,El vazu Mama-padureiRatacind printre stejari.
El durerea lui s-o spuneSi ca trebuie sa moaraDe n-a prinde-acea minune,Acea tainica fecioara.- Ea, ii zise-atunci batrana,Locuieste ca o zanaIn palat de diamante,Mai frumoasa, mai seninaDintre toate celelante.
Tu palatu-i vei ajungeDe vei merge, fara insaSa gandesti la alta-n lumeCat la dansa,-n veci la dansa;De-o ajungi fara de vesteEa atuncea astfel esteCa si cand ar fi a ta;Caci ea face tot ce pesteDansa ca sa treaca-ai vrea.
El a mers, a mers intr-una,Far? de drum, de-orice sa-i pese,Cand pe varfuri trece lunaEl vazu prin lunci aleseUn palat lucind departe,Ce luceste, parc-ar arde.El intra pe scari de-oglindaSi prin salele desartePe covoarale din tinda.
Si-n lumina blandei luneEl vazu frumoasa fata,Dulce, mandra, o minune,De fereasta rezimata.El la ea genunchi-si pleaca:- Ca amorul meu sa-ti placa,Parasii parinti si tara.Ea tacea… privirea-i saca,Fata rece, ca de ceara.
"Ah, gandi el, cum nu-i buna,Cum nu zici: Bine-ai venit!"Atunci ea zambi in lunaSi sopti: - Bine-ai venit.Si-n palat atunci s-aprinseMii lumini sclipind ca ninse,Ea-l lua de brat si-l dusePrintre salele intinseSi la mandre mese puse.
Ei cinara-n mandre muzici,Cu de aur vase, linguri,Beat de-amor el spuse: - Nu zici,Scumpo, sa ne lase singuri?Si lumini se sting de sine,A cantarilor suspineDisparura randuri-randuri,Ei raman cu dulce bineSi insira mandre ganduri…
- Ah, iubito, zise dansul,Cum nu simti focul ce-l simt?Si pe ea o-apuca plansulParca pieptu-i este stramtDe-a ei patima-nfocata.Ea plangea, radea deodata,Cu-a ei buze dulci si coapte?N-intuneric parca-l cata,Imbatat de-amor si noapte.
- Ah, ii zice el cu dorul,Lasa-ti haina ta regala,Gol in ochii-ti vad amorul, -Ah, arata-mi-te goala.Atunci ea rosind se pleacaSi sta pieptii sa-si disfacaSi din sponci desprinde hainaSi in luna se dezbraca,Desvelind taina cu taina.
Ce frumoasa-i… Umed-alba,Neted-dulce zugravit,De pe sani rotunzi o salbaEa in urma a zvarlit,Si se plimba pe covoareMoi cu micele-i picioare,Paru-i curge la calcaie,Iara luna zambitoare,Poleind-o, o mangaie.
La picioare-i el s-arunca,Langa el sa vie-o roaga,Ea s-asaza dulce, prunca,Langa el in mandra saga,Si el bratelesi-ntinde,Rumeneste si s-aprinde,Pe cand ochii lui o sorb,Dar nimic in brat nu prinde -Caci frumoasa-i fara corp.
"Ah, gandi el cu turbare,Tremurand invapaiet,Dulce zana, cum nu areCorp frumos, precum o vad!"- Asta n-o pot, ca ce pipai,Numarul vietii o pripa-i,Trecator, de unde-un sopotSi fiinta lor o clipa-i,Eu eterna sunt si n-o pot!El isi scurge toata viataIntr-un chin, in nedormire,Vecinic o avea in fataBlanda, dulce, in zambire,Vecinic tinde a lui manaDup-imaginea-i divina,Vrea s-o stranga, s-o omoare,Dar desi de nuri e plina,Totusi umbra-i ca din soare.
De dorinta lui aprinsa,Ce-a ramas neimplinita,El un an trai la dansaCu viata-i mistuita;Dar perind chiar din picioare,Pierzand mintea care-l doare,Dup-un an se-ntoarce iaraL-a lui casa razatoareSi la dulcea-i nevestioara.
Dara vai! cum ii paruraDe urate toate cele.Nimic ochiul nu-i mai fura,Nici simtirea lui in jele.Toate-i par urate, sure,Intr-un chip, intr-o masura,Inchircite si de randSi nimic nu-i de masuraCelor ce avea in gand.
Trist, retras, ranit de moarte,S-ar fi-ntors l-acea frumseta,Dar stia ce cruda soarteAre-eterna-i tinereta.Langezind in gand si-n fire,In muri tristi de manastireS-a inchis chipu-i perit,S-adancit in amintireSi-n amor, el a murit.
Corabia vietii-mi, grea de ganduri,De stanca mortii risipita-n scanduri,A vremei valuri o lovesc si-o sfarmaSi se izbesc intr-insa randuri-randuri.
Iar eu pe-un tarm pustiu murii in pace.Deasupra fruntii-mi luna-n nouri zace,Trecand incet pustiile SahareiSi luminand o lume care tace.
La miezul noptii vezi pustia planaNascand de suptu-i mandra caravanaDe morti in valuri lungi si, treaza,Mergand incet spre-un vis: Fata-morgana.
Intr-adevar: adanca departareArata un palat numai splendoare.Printre feresti patrunde o lumina;Perdelele-i pareau muiate-n soare.
De prin deserturi lungi si departate,In siruri vin scheletele uscate.Pustiu-atunci cu caravane-sate,Dormea ca mort sub luna care bate.
O caravana langa mine trece,Naintea ei vine-o suflare rece.In siruri lungi se strecur si se strecur:Eu numar unul, numar doisprezece.
Un chip atuncea de pe cal coboara.La mine-ndreapta-a lui privire-amaraSi fata slaba, trista, adancitaS-osoasa mana o intinde-avara.
Dar sa ma misc nu am nicicum putere,Caci tapan mort eram si fara vrere.Pleoapele-mi pe ochi erau lasate,Desi prin ele eu aveam vedere.
Iar umbra-n valu-i de matase suraD-urechea mea si-apropie-a ei guraSi-mi spune lin si-ncet povestea mare,Ce ca un rau etern in minte-mi cura:
"Colo-n palat rezida-o vrajitoareSi om cu ochii vii de-o vede moare;Iar celor morti, lumina lor adanca,Li da viata noptii trecatoare.
Deci vin si tu pe un schelet sa-ncalici,Sa vezi palatu-i in lumini opalici;De sirul nostru sa te tii in urmaPan? la gradina ei cu flori italici.
Si iata valul meu ti-l dau - pe fataSa-l pui, s-acoperi ochii tai de gheata,Ca nu cumva sa se topeasca iuteDe a privirei ei tiranica dulceata."
Ma sui si plec… o umbra sunt din basmeSi o fantasma sunt intre fantasme,Prin mana mea de o ridic se vedeCa si prin corpul straveziei iasme.
Din ce in ce cu totii se apropii.Gradini lucesc si flori cresteau cu snopii,Iar roua curge in briliante umezi -Din crengi de arbori lumineaza stropii.
Pe scari de marmur ne suim cu totiiSi mortii-si caut prin coloane sotii:Sunt tineri unii ca iubirea moarta,Iar alti au barbe albe ca preotii.
Dar toti cu totii sunt de om ruineSi, risipiti din carduri beduineAu fost gasit amara, cruda moarteIntr-un pustiu arzand si fara fine.
Vorbesc incet… ca-n somn… si vorba sunaCa frunze-uscate cari vantu-aduna,Sau ca murmurul cel vrajit de apeCand peste codri-apare blonda luna.
Deodata-n doua sirul se desface.In fund apare-un mandru chip ce tace;Cu rosii flori de mac in paru-i negru,Cu ochii-nchisi un semn cu mana-mi face.
Eu o urmez prin galerii inalte.Izvoare vii din vase stau sa salteSi langa ele nimfele de marmur,Fapturi ceresti unor maiestre dalte.
Pe lucii muri auritele pilastre.In jurul lor sunt asezate glastre,Din care cresc bogate-ntunecoaseIci roze negre, colo flori albastre
Si pe feresti perdele de purpura.Un miros racoros simtirea-mi fura;Deschisa lin e usa unei saleSi noi minuni uimitii ochi vazura.
Un pictor a-nflorit plafondul, murii,Cu basme mandre, cu frumoase huriiSi din catui de-argint, copar miroaseCu fum albastru formele picturii.
Iar pe-un divan, ascuns intre perdeleAlbastre, infoiate si cu stele,Sedea regina basmelor maiastra -Lumina lumea gandurilor mele.
Ea insira margaritare-n poaleSi pe-un covor persan, frumos si moale,Ea-ntinde surazand ca-n vis si lenesA ei picioare de zapada - goale.
Ochii adanci ca doua basme-arabeSaman cu-aceia ai reginei Sabbe,Cum imparatul Solomon ii scrie,Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.
Cu ochi pe jumatate-nchisi surade:- Desi privirea-mi pe cei vii ucide,Te uita lung la mine, tu, ce mort esti,Pan-al tau suflet ochii va deschide.
L-al tau mormant tu esti in pragul portii,Dar sa te stingi nu este voia sortii,Ci-n fata mea sa lasi incet sa-ti cadaDe pe-ai tai ochi de gheata valul mortii.
Ingenunchind atunci am zis in sine-mi:"O dulce chip, cu mana fruntea tine-miSi de pe ochi ia-mi valul trist si rece,Caci simt bataia renviatei inimi".
Si de pe ochii-mi cade ceata suraSi noi minuni uimitii ochi vazura,Caci inaintea mea stai vrajitoareSi basmu-asculti cu zambetul pe gura.
* * *
S-atunea pier anticele portale.In jurul meu iluminate saleSi-n loc de morti fiinte vii, ce vesel,Cu hohot rad - serbeaza bachanale.
Unde-s acum fantasticele semePrin care luna strabatea-ntr-o vreme?Acele mii risipuri din pustieTraiesc… nici unul moartea nu si-o teme.
Cand ar avea moarte o vecinicieDe-amor, de viata si de nebunie,Ei nu s-ar veseli atat de tarePrecum o fac in asta moarte vie.
Ici vezi femeia plina si balaieCe lasa-ncet sa cada a ei straie;Zambind ramane-n mijlocul multimeiPrecum ar fi iesit din calda baie.
Ici una oachesa se-ntinde-aleneIn bratu-unui barbat ce, de sub gene,S-arunca ochi-ntunecosi salbateci,Setosi de patimi c-ale unei hiene.
Iar una sta cu ochii ei sa soarbaPe-un vechi ostas cu-ntunecime oarbaSi degetele fine ca de cearaSi-mpleticeste-n a lui neagra barba.
Un ras, un chiot, o vuire multa -Cu totii striga, nimeni nu asculta;Ocari frenetici sunt o desmierdareSi desmierdarea deveni insulta.
Toti se iubesc - s-o spun in gura mare.Toti au facut din viata sarbatoare:De masti razande lumea este plina,De comedianti si de femei usoare.
Murmure doar s-aud de prin unghere,Unde cu glasul bland amantul cere,Pe cand iubita gura ei, uscataDe sarutari, deschide la placere.
Ce-i lumea asta ma intreb acuma:Au nebunit-au, sau domneste ciuma?De-acopar moartea, ranele hidoaseCu ras, cu-amorul, cu betii, cu gluma?
"Ba nu - raspunse-atunci Seherazade -Nu, nu ii vezi asa precum se cade;Viata lor un vis al mortii este,Azi prada ei, iar mani ea o sa-i prade.
Ce afli-n lume? mii de generatii,Popoare mandre sau obscure natiiDe mult perira si pe-a lor cenusaTraieste… cine?… ei! inmormantatii.
Moarte si viata, foaie-n doua fete:Caci moartea e izvorul de viete,Iar viata este raul ce se-nfundaIn regiunea nepatrunsei cete.
Femeia goala, cufundata-n perne,Frumsetea ei privirilor asterne;Nu crede, tu, ca moare vre odata,Caci e ca umbra unei vieti eterne.
Iubirea ta-i viata - a ei iubireE viata iar si iar de omenire.Vointa ei s-a ta de se-mpreuna,Atunci e suflet in intreaga fire".
Eu numar, ah, plangand:- Al noptii miez suna -Al despartirii ceasAdanc vibra.
Adio! scump,-acum.Al lunii disc seninDin crengi de arbori mariS-arata plin.
Abia din brat te las,De trist abia ma duc,Nainte-mi vecinic treci -Un bland naluc.
Si zi si noapte treci -La tine-n veci gandesc,Copil frumos si blond,Ce mult iubesc!
Auzi: din codri cumIzvoare prund rastornSi melancolic bland,Un glas de corn.
Vino, scumpa, de privesteDorul tau cum ma munceste.Nici de fel cum nu ma lasaNici sa intru sara-n casa,Ci din asternut ma scoala,Ca pe-un patimas de boala,Si ma face de alergNestiind pe unde merg.Cand in zori de dimineata,Ma visez cu tine-n brata,Cand te strang sa nu te pierdSi te chem si te desmierd.Ars deodata sar din pat,Singurel m-am desteptat,Suspinand si ametit,Ma simt mai nenorocit.Sunt de carne, nu-s de fier!Ce sa fac ca sa nu pier?Caci ranit sunt de amor,De nici traiesc, nici nu mor:Somnul meu nu este somn,Nici pe mine nu sunt domn.A dormi de sunt pe cale,Zaresc chipul dumitale:O icoana zugravitaCu multi nuri inchipuita.
Codrule, Maria-Ta,Lasa-ma sub poala ta,Ca nimica n-oi stricaFara num-o ramurea,Sa-mi atarn armele-n ea.Sa le-atarn la capul meu,Unde mi-oi asterne eu,Sub cel tei batut de vantCu floarea pan? la pamant,Sa ma culc cu fata-n susSi sa dorm, dormire-as dus;Dar s-aud si-n visul meu,Draga codri, glasul tau,Din cea rariste de fag,Doina rasunand cu drag,Cum jelind se traganaFrunza de mi-o leagana,Iara vantul molcomitDe-a ved? c-am adormit.El pin tei va vicoliSi cu flori m-a coperi.
Doina, doina, greu imi caziDin padurea cea de brazi,Si cu jale imi rasuniDin huceagul de aluni,Si m-adormi, m-adormi cu dragPrin frunzisul cel de fag.Cine suna-n cetine,Doinite, prietine,Diu, diu, diu, de-a codrului,Ca doina-i care-o cantai -Tragana-ne, tragana,Frunza-n codru leagana.
Ea-si urma cararea-n codru.Eu ma iau pe a ei urma,Cand ajung cu ea alaturiRasuflarea-mi mi se curma.
Mai rasuflu inc-o data,Zic o vorba, ea tresareSi se uita-n alta parteSi raspuns deloc nu are.
Dar mereu de ea m-apropiuSi vorbesc si ii dau sfaturi;Ea se apara c-o manaSi se uita tot in laturi.
Cand pe talie-i pun bratulEa se frange, va sa scape,Dar o trag mereu spre mine,Mai aproape, mai aproape.
Mai nu vrea si mai se lasa,Capul ei mi-l pun pe umar,Pun pe ochii-nchisi, pe gura,Sarutari fara de numar.
Si la piept o strang mai tare,Rasuflarea-mi se sfarseste;O intreb de ce-i mahnita,O intreb de ma iubeste.
Iar ea ochii si-i deschideMari, puternici, plutitori:- Imi esti drag din cale-afara,Dar obraznic uneori.
De ce ma-ndrept s-acum la tine iarasi?Caci far? de tine n-am de spus nimica…Si azi nu-mi pasa lumea ce-o sa zicaDe-acest-poem, in contra-mi, spre ocara-si.
De grija ei un fir de par nu-mi pica…Sa ieie dar copiii mei in gheara-si;Parerea ta, iubit si blond tovaras,De ea ma bucur si de ea mi-e frica.
Amor si moarte sunt in dusmanie:Amic acestei des am cautat-o,Ci-n drumul ei m-am dat, copilo, tie…
Viata mea din nou ai castigat-oSi orice road-a ei si armonieA ta-i cu drept: deci si pe-aceasta - iat-o!
Gandind la tine fruntea-acum ma doare.Nu stiu ce rost mai are-a mea viataCand n-am avut o clipa de dulceata:Amar etern si visuri peritoare!
De ce in noapte glasul tau ingheata!Vedea-vor ochii-mi inca-o data oareFrumosul trup, - femeie zambitoare! -Ce mi-a fost dat sa-l strang o clipa-n brate?
Tu, blond noroc al unui vis desert,Tu, visul blond unui noroc ce nu e,De-i mai veni, sa stii ca nu te iert.
Caci dorul meu mustrari o sa-ti tot spuieSi sarutandu-te am sa te certCu desmierdari cum n-am spus nimaruie.
Shakespeare! adesea te gandesc cu jale,Prieten bland al sufletului meu;Izvorul plin al canturilor taleImi sare-n gand si le repet mereu.Atat de crud esti tu, s-atat de moale,Furtuna-i azi si linu-i glasul tau;Ca Dumnezeu te-arati in mii de feteSi-nveti ce-un ev nu poate sa te-nvete.
De-as fi trait cand tu traiai, pe tineTe-as fi iubit atat - cat te iubesc?Caci tot ce simt, de este rau sau bine,- Destul ca simt - tot tie-ti multumesc.Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,M-ai invatat ca lumea s-o citesc,Gresind cu tine chiar, iubesc gresala:S-aduc cu tine mi-este toata fala.
Cu tine da… Caci eu am trei izvoaraDin care toata mintea mi-o culeg:Cu-a ta zambire, dulce, lina, claraA lumii visuri eu ca flori le leg;Mai am pe-un intelept… cu-acela iaraProblema mortii lumii o dezleg;S-apoi mai am cu totul pentru mineUn alt maestru, care viu ma tine…
Dar despre-acela, ah, nici vorba nu e.El e modest si totusi foarte mare.Sa taca el, sa doarma ori sa-mi spuieLa nebunii - tot intelept imi pare.Si vezi, pe-acesta nu-l spun nimanuie.Nici el nu vrea sa-l stie orisicare,Caci el vrea numai sa-mi adoarma-n brataSi decat tine mult mai mult ma-nvata!
Pe ganduri ziua, noaptea in veghere,Astfel viata-mi tot in chinuri trece -Va vrea natura oare sa se pleceLa ruga mea - sa-mi deie ce i-oi cere?
Nimic nu-i cer decat mormantul rece,Repaos lung la lunga mea durere -Decat sa port iubirea-mi in tacere,Mai bine ochiu-mi moartea sa mi-l sece.
Caci lumea e locasul patimirei:Un chin e valu-i, iara gandul spuma,Dureri ascunse farmecele firei.
O data te-am vazut - o clipa numa -Si am simtit amarul omenirei…Ce-am folosit ca-l stiu si eu acuma?
Tu cei o curtenireIn gluma - si dorestiSa-ti spun a mea iubireIn versuri frantuzesti.
Dar eu sunt melancolicSi nu stiu sa raspund.Nu pot sa-mbrac in glumeO taina ce ascund.
Tu razi si-ti razemi capulDe umaru-mi incet,Si-n ochii mei imi cauti,Vicleano, asa cochet.
Tu vezi ca in iubireNu stiu ca sa glumesc;Nu-ti pare oare bineC-atata te iubesc?
De ce te temi? au nu esti tu cu mine?Las? ploaia doar sa bata in feresti -Las? vantul trist prin arbori sa suspine,Fii linistita tu! Cu mine esti.
Ce te-ai sculat si te uiti in podele?Uimita pari si pari a astepta.Nu poti vedea cu ochii printre ele -Vrei sa-ti aduci aminte de ceva?
Lasa-te-n perini - eu iti voi da pace.Dormi tu - si lasa sa raman destept.Pe cand citesc intotdeauna-mi place,Din cand in cand sa cat la tine drept,
Sa vad cum dormi… sa te admir cu drag…Cu gura-abia deschisa-ncet respiri,De pe condei eu man-atunci retrag.Patrunde pacea tristele-mi gandiri.
Frumoasa esti… o prea frumoasa fata.Ca marmura de alba-i a ta fata.Imi vine sa alerg la tine-ndataS-astfel cum dormi sa te cuprind in brata.
Dar te-ai trezi… pacat! si nu ma-ndur.Dormi linistit c-un brat pe dupa cap.Din cand in cand cu ochiul eu te fur,Din cand in cand din mana cartea scap.
Si-s fericit… Pulseaza lunga vremeIn orologi cu pasii uniformi…De ce te temi? Cu mine nu te teme!De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!
In fereasta despre mareSta copila cea de crai -Fundul marii, fundul mariiFura chipul ei balai.
Iar pescarul trece-n luntreSi in ape vecinic cata -Fundul marii, fundul marii,Ah! de mult un chip i-arata.
"Spre castel vrodata ochiiN-am intors si totusi plang -Fundul marii, fundul mariiMa atrage in adanc."
Din munti batrani si din paduri mareteSe nasc izvoare, ropotind se plimba,Deprind pe rand oceanica lor limbaSi sunt in codri pustnici cantarete.
Spargand prin stance albia lor stramba,Se legan line si fac valuri crete.In drumul lor ia firea mii de fete -Aceleasi sunt, desi mereu se schimba.
Dar cu adancul apei s-adancesteIn glasul lor a sunetului scara.Devine trista - randuri-randuri creste,
Pan? ce urnindu-se in marea-amara- Ca fluviu mandru, ce-ostenit mugeste -Al tineretei dulce glas de mult uitara.
De ce cu ochii-ncremeniti sub bolteDe marmur - tu-l privesti cu spaima cruda?Pandesti ca leii, fruntea ta asudaSi pumnu-ti vra mania-i s-o dezvolte.
Seceratorul tau l-ai pus la trudaSi snopi de viete sunt a lui recolte;Pentru-al lui cap ai infruntat revolteSi astazi simti ca strangi la piept pe-o Iuda.
Te-nalta-n cer invidia vulgaraCaci stii din lorzii junghiati a faceLui Fabiano a marirei scara.
Tu esti regina si astfel isi place.Cine te vede, slab obraz de ceara,Stiind furtuna vietii tale - tace.
De vorbiti ma fac n-aud,Nu zic ba si nu va laud;Dantuiti precum va vine,Nici va suier, nici v-aplaud;
Dara nime nu m-a faceSa ma ieu dup-a lui flaut;E menirea-mi: adevarulNuma-n inima-mi sa-l caut.
E impartita omenireaIn cei ce vor si cei ce stiu.In cei dentai traieste firea,Ceilalti o cumpanesc s-o scriu.Cand unii tese haina vremei,Ceilalti a vremii coji adun:Viata unii dau problemei,Ceilalti gandirei o supun.
Dar pace este intre dansii:Ce unii fac iau alti aminte,Caci pana azi domneste-ntr-insiiA cartii tale graiuri sfinte.N-a intrat viermele-ndoielii,Copil e ochiul lor cand vede,Cainta vad urmand greselii,Caci omul tot in tine crede.
Al raului geniu arate-miUn om din vita pamanteasca,Ce-ar fi-ncercat ale lui patemiNaintea ta sa-ndreptateasca;Caci buni si rai traiesc in tine,Cuvantul tau e calea lor -De-a lor abateri li-i rusine,Caci tu esti tinta tuturor.
Virtutea nu mai e un merit,Caci merit nu-i cand nu e lupta.Asupra ta ei nu se-ntaratCu viata-n joc, cu mintea rupta;Manand cu anii colbul scolii,Ei cred far-a fi inteles,Din carti stravechi roase de moliiIsi implu mintea cu eres.
Ei nu patrund a ta marire -Minune-i pentru dansii tot.Necercetand nimic in fire,Nimic nu stiu, nimic nu pot;Caci nu-i supusa lamuririiGandirea-n capul intelept -La toate farmecele firiiSe bat cu manile pe piept.
Piscata-ti este mana ta de streche,De misti in veci condeiul pe hartie -Dureaz-un sir sau fabrica o mie:Cuvinte noua-or fi, dar blaga veche.
Ce are-n gand un om, aceea scrie,Nimica nou tu n-ai de spus, Ureche,Cu Pantazi fiind pe veci pareche,Tu izvodesti, cel mult, ce dansul stie.
Ti-asaman fruntea unei vii paraginiSi vant si pleava sunt a tale scrieri,De zei lipsite, vai! a tale pagini.
Zadarnic paiul sec al mintii-l trieri,Drapandu-i golul ei cu reci imagini:Nimic nu iese dintr-un dram de crieri.
Ai nostri tineri la Paris invataLa gat cravatei cum se leaga nodul,S-apoi ni vin de fericesc norodulCu chipul lor istet de oaie creata.
La ei isi casca ochii sai nerodul,Ca-i vede-n birje rasucind mustata,Ducand in dinti tigara lungareata…Ei toata ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se stramba:Stalpi de bordel, de crasme, cafeneleSi viata lor nu si-o muncesc - si-o plimba.
S-aceste marfuri fade, usurele,Ce au uitat pan? si a noastra limba,Pretind a fi pe cerul tarii: stele.
In lira-mi geme si suspin-un cant,Caci eu imi vars acum veninu-n vant.Prin minte-un stol de negre ganduri trec:Spre casa cea din patru scanduri plec,Gemand, plangand eu fruntea pun pe mani,Se rumpe suflet, mi se rupe san,Scapare caut in zadar de chin…Sa stangi un dor ce-n sanu-mi arde - vin?!
Cand te doresc eu cant incet-incet:Plec capul la pamant incet-incetSi glasul meu rasuna tanguiosCa tristul glas de vant incet-incet.Si orice vis, orice dorint-a meaEu singur le-am infrant incet-incet.Sageata doar a crudului amorIn suflet mi-o implant incet-incetSi simt veninul patrunzand adanc…Cu sangele-l framant incet-incetSi nu-mi ramane decat sa pornescSpre al meu trist mormant incet-incet.
Ah, cerut-am de la zodii,De l-al sortii mele faur,Dulcii sanului tau rodiiS-al tau cap scaldat in aur.
S-ale tale mani de ceara,Fruntea-mi rece sa desmierzi,Fata alba-n parul galbanSi-ndaratnici ochii verzi.
S-astazi tu de buna voieFericita-n brate cazi-mi;Capul tau scaldat in aurDe-al meu umar tu il razimi.
Astazi tu de buna voieImi intinzi dulcea ta gura:Soartea mi le-a dat pe toateCu asupra de masura.
Azi e zi intai de mai,Azi e ziua de Armindeni;Eu te cat, draguta mea,Eu te caut pretutindeni.
Eu te cer de la izvor,De la codrul cel de brazi,De la vantul ce loviBalsamand al meu obraz.
Intre muntii cei inalti,De la rauri eu te cer:De-au vazut cumva ascunsAl vietii-mi giuvaer.
Cu-al tau zambet rasfatatSi cu dulcile cusururi,Te-am iubit, copil dragut,Te-oi iubi de-acum si pururi.
Te iubesc far? de-mputari,Fara urma de caire -Dara, vai, nu te gasescNicaire, nicaire.
Ce soptesti atat de tainic,Tu, izvor de canturi dulci?Repezind balaia unda,Floarea tarmului o smulgi
Si o duci, o duci cu tine,Vajaind incet pe prund;Ale tale unde floareaCine stii unde-o ascund?
Astfel trece si viata-mi,Dar o floare-n valu-i nu e,Nici nu spun ca tine doru-miNimaruie, nimaruie.
Ci eu trec tacut ca moartea,Nu ma uit la vechii munti;Scrisa-i soarta mea in cretiiIntristatei mele frunti.
Numai colo, unde teiulLasa floarea-i la pamant,Eu incep sa misc din buzeSi trimit cuvinte-n vant.
Vis nebun, desarte vorbe!Floarea cade, rece cantu-iSi eu stiu numai atataC-as dori odat? sa mantui!
Femeia? Ce mai este si acest mar de cearta,Cu masca ei de ceara si mintea ei desarta,Cu-nfricosate patimi in fire de copila,Cu fapte fara noima, cand cruda, cand cu mila,A visurilor proprii eterna jucarie?Un vis tu esti in minte-i - si astazi te mangaie,Iar mane te ucide. Cu-acelasi ras pe buzaEa azi asculta soapta-ti de-amor sa o auza,Iar mani cu mii propuneri te chinuie si stieCa orice nerv in tine il rumpe si-l sfasie.Comedianta veche ca lumea - comedieEa joaca azi - juca-va de astazi ani o mie,Cu-aceeasi masca mandra, neteda, miscatoare -Si cel iubit de dansa azi rade, mane moare.Si asta nerozie, cruzime intrupata,In lumea cea de chinuri ea oare ce mai cata -Ea, cea ce nu gandeste, gandind doara cu gura?Caci sarutari si vorbe de-amor i-a dat natura,Si rasul cel mai vesel, zambirea-mbatatoare,Atata-ntelepciune e-n gura ei de floare,Atata-ntelepciune pari a vedea, s-atataPlacere pare-aduce in inima-amarata,Cand capul c-oboseala pe urmaru-i ti-l culciSau cand te uiti in ochii-i ucizatori de dulci,Incat chiar mantuirea cea vecinica ti-o sfermiSi redevii un Sizif - sacrifici pentru viermi:Sa le compui in lume o haina-n generatii -Sacrifici si mandrie, si minte, s-aspiratii.O, moarte, dulce-amica - sub mantia ta largaAcoperi fericitii - si magica ta vargaAtinge cate-o frunte de om, ce te doreste:Il face ca titanii, de tot despretuieste,Despretuieste lumea, pe sine - si-n sfarsit -Despretuie gandirea ca e despretuit,Priveste asta viata ca pas spre mantuire,Ocazie durerei, o lunga adormireIn inimi spaimantate - un chin si o povara,Ce veacuri ce trecura pe umeri i-ncarcara.A vietii comedie miscata e de aur -Cand scena astei viete e-al mantuirei faur.Ironica e ziua ce vesel te privestePe cand in fire-o fiinta pe alta prigoneste,Ironica-i miscarea a florilor in vantCand sug cu radacina viata din pamant;Ironic e pamantul - visternic de vieteCand sanul lui ascunde seminte mii, razlete,Cari iesind odata l-a soarelui lumina,Cu capul se saluta, se sug cu radacina.O lupta e viata si toata firea-i lupta,Milioane de fiinte cu ziua intreruptaSustin prin a lor moarte, hranesc prin putrezire,Acea frumoasa haina ce-acopere pe fire.In van creati la vorbe si le-azvarliti in vant:Plodirea este rolul femeiei pe pamant.Priviti acele rasuri, zambiri, visari, suspine,Dorinta de plodire o samana in tine.Ce va certati cu noaptea si buiguiti cu luna?De-ti face-o, de nu-ti face-o… totuna e, totuna.De nu-ti fi voi in lume din nou sa prasiti neamul,Oricare vita suie, oricare tont e-AdamulVietei viitoare… si fie-un par de gard,Femei ramaie-n lume, de doru-i toate ard.O, moarte! - nu aceea ce-omori spre-a naste iara,Ce umbra esti vietii, o umbra de ocara -Ci moartea cea eterna in care toate-s una,In care tot s-afunda, si soarele si luna,Tu, care esti enigma obscurei constiinti,Cuprins-abia de-o minte, din miile de minti,Tu, stingere! Tu, chaos, tu - lipsa de viata,Tu, ce pan? si la geniu spui numai ce-i in carti;O, slaba fulgerare… cea, carui nu te teme,Ingheti nervul vietii din fugatoarea vreme,Cand altii cu-a lor ganduri mereu in lume sapa,- Istorie e viata ce scrisa e pe apa; -Pe tine, dulce-amice, pe tine, intuneric,Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feericAl lumei sclipitoare - pe tine, gand de noapte,Te stinge o femeie cu tainicele-i soapte.Nimic nu e in soapta-i - stii tu ce ea sopteste?Ea nu ma vrea pe mine - pe tine te uraste.Cand imi zambeste mie, ea-atunci s-a pus la panda:Tu esti jertfa la care tinteste-a ei izbanda,Ea n-a stiut vodata, ca ce voieste-i alta -Ca tu esti inamicu-i si ca eu sunt unealta.Unealta chinuita! unealta de ocara, Cand eu cunosc prea bine iubirea ca-i amara,Ma mint pe mine insumi, doresc si cred c-amorulFolos mi-aduce mie…
Cand te-am vazut, Verena, atunci am zis in sine-mi:Zavor voi pune mintii-mi, simtirei mele lacat,Sa nu patrunda dulce zambirea ta din treacatPrin usile gandirei, camara tristei inemi.
Caci nu voiam sa arda pe-al patimilor rugAl gandurilor sange si sufletu-n cantare-mi;Si nu voiam a vietii iluzie s-o sfaremiCu ochii tai de-un dulce, puternic viclesug.
Te miri atunci, craiasa, cand tu zambesti, ca tac:Eu idolului mandru scot ochii blanzi de serpe,La rodul gurii tale gandirile-mi sunt sterpe,De carnurile albe eu falcile-ti dizbrac.
Si pielea de deasupra si buzele le tai.Hidoasa capatana de paru-i despoiata,Din sange si din flegma scarbos e inchegata.O, ce ramase-atuncea naintea mintii-mi? Vai!
Nu-mi mrejuiai gandirea cu perii tai cei desi,Nu-mi patrundeai, tu idol, in gand vrodinioara;Pentru ca porti pe oase un obrazar de ceara,Pareai a fi-nceputul frumos al unui les.
Oricat fii mladioasa, oricum fie-al tau port,Si blanda ca un inger de-ai fi cantat in psalme,Sau daca o hetera jucand bateai din palme,Priveam de o potriva c-un rece ochi de mort.
De dulcea iscodire eu ma feream in laturi.In veci catam in suflet mania s-o intart,Ca lumea s-a ei chipuri sa-mi para vis desertDe muieresti cuvinte si lunecoase sfaturi.
Usor te biruieste poftirea frumusetii,Ziceam - si o privire din arcul cel cu geneTe-nvata crud durerea fiintei pamanteneSi-n inima iti baga el viermele vietii.
Venin e sarutarea paganei zane Vineri,Care arunca-n inimi sagetile-ndulcirii,Dezbarbateaza mintea cu valul amagirii -Deci in zadar ti-i gura frumoasa, ochii tineri.
Decat sa-ntind privirea-mi, ca mani fara de trup,Sa caut cu ei dulcea a ochilor tai vraja,In portile acestea mi-oi pune mana straja.De nu - atunci din frunte-mi mai bine sa mi-i rup.
Pierdut in suferinta nimicniciei mele,Ca frunza de pe apa, ca fulgerul in chaos,M-am inchinat ca magul la soare si la steleSa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos;Nimic sa nu s-auda de umbra vietii mele,Sa trec ca o suflare, un sunet, o scanteie,Ca lacrima ce-o varsa zadarnic o femeie…Zadarnica mea minte de visuri e o schele.Caci ce-i poetu-n lume si astazi ce-i poetul?La glasu-i singuratec s-asculte cine vra?Necunoscut strecoara prin lume cu incetulSi nimene nu-ntreaba ce este sau era…O boaba e de spuma, un cret de val, un nume,Ce t?mid se cuteaza in veacul cel de fier.Mai bine niciodata el n-ar fi fost pe lumeSi-n loc sa moara astazi, mai bine murea ieri.
M-ai chinuit atata cu vorbe de iubire,Cu sarutari aprinse si cu imbratosari!Stiai c-o maiestrie ce nu am cunoscut-oCa nervul cel din urma in mine sa-l trezesti.Demonic-dureroasa era acea simtire -Dureri iar nu placere a tale sarutari…Si pan-acum imi pare ca tu esti un baiatCe-n haine de femeie siret s-a imbracat.
Si Dumnezeu te stie… Tu ai un san frumos,Tu ai o gura plina si rosa voluptoasa;Si parul tau cel negru in unde de-abanosAjunge pan? la sale in unde luminoase;Si vorba ta e vie si ochiul langurosSi mana ta cea fina e dulce, mangaioasa;Si totusi mi se pare ca-n fire-ti e-o gresalaDe impli al meu suflet c-o boare de raceala.
Si stii, nefericito, ca ochiul tau m-atrageCa un magnet - si totusi in taina il respinge.Credeam intaia data ca te iubeac - dar simtCa sangele meu este dusman la al tau sange.Ah! cine m-a pus oare sa-ti spun intr-un ceas rauCa te iubesc… Iubirea de suflet nu te stingeCum stinge-asta simtire - ca si o piaza rea -Suflarea, mintea, pieptul, singuratatea mea.
Dar am lasat eu iute al fiintei tale cerc.Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit indata…Prezenta ta vrodata in viata-mi n-am sa cerc,Caci de o dureroasa betie ma imbata.Nu stiu nici ce gandiri am, nu stiu nici unde mergSi simt ca toata firea imi e intunecata…Ai fi ucis si capul si inima din mineDaca-n a tale laturi eu m-as fi prins mai bine.
Cuvantu-mi pentru tine nu avea inteles,Cuvantul tau pe mine ma inciuda adanc.Cu cat-amaraciune iti raspundeam ades,Cum imi placea in suflet ca sa te fac sa plangiSi printr-o nedreptate parea ca ma razbunDaca din a mea cauza plangeai tu vre odata.Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armoniciSi sunt ca doua note cu totul discordante…
Cu tine numa-n lume putere-as fara milaSa fiu… Caci tu pe mine m-ai facut slab si moale,Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile…M-ai speriat adesea cu-a tale ganduri goale…Dar nici nu esti femeie… Un demon tu imi pari,Ce-ascunde foc din Tartar si-o c?mplita raceala.Far? nici o armonie e toata viata ta;Tu esti cumplit de buna, cum esti cumplit de rea.
Cum multamesc eu soartei ca am scapat de tine,Far-a comite, doamna, pacatul mostenit.Azi iarasi ma vad singur si fericit si bine!Azi muza mea ma cata cu ochiul linistit.Acele nopti turbate de doruri si suspineS-au dus ca un vis negru, salbatec si urat!Azi iarasi capu-n visuri eu il cufund prin cartiSi in tacere imblu prin norii cei deserti.
Si in fereastra vantul cu degetele pareCa bate lin si dulce si vajaie incet;Urechea iar imi suna in liniste si iaraSimt inima ca-mi bate de-un dor invapaiet!In minte mi se-aduna mii visuri zambitoare,Caci nu te vad pe tine, ce crud le-ai sparietDin tainica lor umbra… Si sufletu-ti fierbinteAbia-mi mai e o slaba aducere aminte…
Pierduta pentru mine, zambind prin lume treciSi eu sa-mi stiu osanda… sa te iubesc in veci,In veci dup-a a ta umbra eu bratele sa-ntind,De-a genelor miscare nadejdea sa mi-o prind,Zambirea gurei crude sa-mi fie al meu crez -Purtand in suflet moarte, tu vesel sa ma vezi.
Fii binecuvantata si fericita tu,Copil cu par de aur ce mintea mi-o pierdu.Veninu-amaraciunei si anii-mi pustiitiIn cumpana usori-s pe lang-al tau caprit;Si-n a mea socotinta ma simt atat de mic -Tu esti odorul lumii si eu ma simt nimic.
Da, da… numai natura dreptate are-n veci,Copil cu gura calda, cu mici picioare reci,Caci ea-n intelepciune-i creeaza-astfel de chipPe langa care toate sunt pleava si nisip.Ironic pare-a zice: nemernici ramatori,Visat-ati vreodata asemenea comori?
Pe tine-apoi te-arata in dreapta ei mandrie:Turband de-mpatimire, murind de gelozie,Te vad cum al tau zambet voioasa multor darui,Ca vesela si dulce vorbesti apoi oricaruiSi risipesti privirea-ti - cand eu pentr-un cuvantDin gura ta cea dulce, m-as duce in mormant.
Atata de frumoasa… si tot numai femeie?Ah, am crezut o clipa ca esti poate o zeie,Ca marmura de rece ca treci pe langa oameni,Din fiinte muritoare nici uneia nu-i sameni,S-atuncea, ca in ceruri o steaua, sa te-ador -O, dulce chip de inger si totusi muritor!
Da, muritor… blestemul al lumei acesteia:Crezi ca te-nchini la soare s-ai adorat scanteia -Eu caut pe-nteleptul cel mai nebun - arate-miO singura femeie lipsita ce-i de patemiSi eu… eu il voi crede, in stare tot sa cred:- Numai a ei faptura de inger dac-o vad -
Ca niciodata buza n-atinse-o alta buza,Ca niciodata-urechea de-amor nu vru s-auza,Ca niciodata ochii-i n-opri c-un bland repaosPe-o fata barbateasca… ca ea nu s-a adaosIn gandu-i sau cu fapta in randul altei vieti…Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneti?
Spuneti ca-i ca omatul din proaspat abia nins,Colanu-i nici o mana, ca noi, i l-a descins,Ca gura i-i fecioara, ca ochiu-i e virginSi mana asta dulce, ca floarea cea de crin,Ca nu a strans-o nimeni, ca n-a raspuns cu strans -Ca setea de iubire pe ea n-o au atins.
Dar vai, e prea frumoasa! Putut-a sta-mpotriva- Placerea-ademeneste, dorinta-i guraliva -Acelor vorbe calde, soptite cu durere,Ce aerul il umplu si inima de miere?Putut-a impotriva atatora sa steieCand e asa frumoasa, cand nu-i decat femeie?
Ca toti sa fiu? Ca dansii sa fiu viclean, fatarnic?Sa cumpar cu un zambet, un zambet iar zadarnic;Viata adoratei si gingasei copileSa o patez cu umbra placerei unei zileSi sa iubesc ca dansii… cand partea cea mai bunaDin inima-mi si minte i-a ei pe totdeuna?
O, tu! tu dumnezeul si viata vietii mele,Priveste-amaraciunea-mi si spune, nu ti-i jele?Nici astazi al tau suflet de mine nu se-ndura?Viata-mi se nutreste din acea dulce gura,De-un zambet, de o vorba ce mi-o arunci de mila -Sa te iubesc atata, nu e pacat, copila?