Ah! cat esti tu de mandra si frumoasaCand razi, cand plangi, cand ma saruti, cand - ah!Cuprind in mani eu capul tau - geloasa! -Si sarut ochii-ti plini de lacrimi, ah!Ei stralucesc ca stelele focoaseCe-ntr-a junie-mi noapte lumina!Si te iubesc, si te sarut, te-ador,Amorul meu, nespusul meu amor!
O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubita,C-atunci in veci prin noapte-as rataci -Mi-as sfarma viata-n jalea cea cumplitaSi de durere n-as putea muri.As purta-n timp inima-ncremenita,Cu ochii stinsi, si gura-ar amuti.Durerea ta m-ar face sa traiesc,Ca sa traiesc, ca sa innebunesc.
Asteapta dar cu moartea ta, iubita,Pan? ce de fericire-oi muri eu.Cu roze sa-ncununi fruntea-mi palita,Zambind sa ma saruti, amorul meu;De-oi invia, sa stii, dumnezeita,Ca-un somn a fost angelic, desi greu.De nu ma voi trezi, sa stii, sa stii -Ca-n veci visez la ochii tai cei vii.
Cum va fi acel vis eu nu-ti pot spune -Eu numai il gandesc cand ma cufundIn ochii tai. - Neclare sunt, nebune,Acele-nchipuiri ce ma patrund.Priveste tu in ochii mei si-mi spuneCe vezi in ei, in dorul lor profund.Tot ce-ai vazut eu am vazut ?n-al tau -Nici in mormant nu pot ca sa-i uit eu.
Ei sunt minuni ce-a muri nu ma lasa.In somnul mortii m-or nelinisti,Patrunde-vor cu raza lor focoasaChiar in sicriul unde voi dormi.Ei au patruns prin paturi neguroaseCe viata mi-a urzit pana aci -De-ati putut sparge negurile-acele,Veti lumina in veci, iubite stele!
Oh, nu-mi muri, te rog! Caci tot ce-n lumeEu am iubit murit-au prea curand -Orice amor ce n-a luat drept glumeAl meu amor e astazi in mormant. -Dar astazi vad c-am pierdut doar un nume:Caci ea esti tu - tu ea - intr-un cuvantTu mi-ai murit o data. - Sa nu-mi moriDe-a doua oara, inger de amor.
Caci de-ai muri ce-as face eu in lume?N-as regasi in veci chipu-ti usorSi osandit as fi sa stau in lume -De jalea ta eu n-as putea sa mor.Acum - acum n-as plange al tau numeCi chiar pe tine, vecinice amor:Mort, as trai eu; viu, eu as fi mort.Traieste-mi dar - c-adanc in piept te port!
Ca povestea cea sarmanaCare nimeni n-o-a-nteles,Trec prin vremea trista, vana,Cum prin secoli un eres.
Sunt ca lira sparta-n stanca,Sunt ca glasul din pustii,Sunt ca marea cea adanca,Sunt ca moartea intre vii.
Dintre chinuri ce ma-neacaEu sorbeam mirul curat,Cum o lebada se pleacaBand din lacul inghetat.
Dar cu moartea cea adancaAzi eu schimb al vietii-mi gand,Am fost vultur pe o stanca,Fire-as cruce pe-un mormant!
Care-i scopul vietii mele,De ce gandu-mi e proroc,De ce stiu ce-i scris in stele,Cand in van lumea o-nvoc.
Crucea-mi para ganditoare,Parca arz-a vietii-mi tort,Caci prin neguri mormantareVoi sa vad fata-mi de mort.
Doar atunci cand prin lumineM-oi sui la Dumnezeu,Veti gandi si voi la mineCum am fost in lume eu.
Copii eram noi amandoi,Frate-meu si cu mine.Din coji de nuca car cu boiFaceam si inhamam la elCulbeci batrani cu coarne.
Si el citea pe Robinson,Mi-l povestea si mie;Eu zideam Turnul VavilonDin carti de joc si mai spuneamSi eu cate-o prostie.
Adesea la scaldat mergeamIn ochiul de padure,La balta mare ajungeamSi l-al ei mijloc inotamLa insula cea verde.
Din lut acolo am zidit,Din stuful des si mare,Cetate mandra la privit,Cu turnuri mari de tinichea,Cu zid impresurata.
Si frate-meu ca imparatMi-a dat mie solie,Sa merg la broaste nempacat,Sa-i chem la batalie -Sa vedem cine-i mai tare.
Si imparatul broastelor,C-un oacac? de fala,Primi - porunc? ostilorCa balta s-o rascoale.Si am pornit razboi.
Vai! multe broaste noi am prins- Imi pare chiar pe rege -Si-n turnul negru le-am inchis,Din insula cea verde.Spre sar-am facut pace
Si drumul broastelor le-am dat.Saltau cu bucurie,In balt-adanc s-au cufundatCa sa nu mai revie.Noi am pornit spre casa.
Atunci rasplata am cerutPentru a mele fapte -Si frate-meu m-a desemnatDe rege-n miazanoaptePeste popoare-ndiane.
Motanul alb era vistier,Marzac cel chior ministru -Cand de la el eu leafa-mi cer,El miauna sinistru.Cordial i-am strans eu laba.
Si imparatul milostivMi-a dat si de sotiePe fiica lui cu ras lascivSi tapana, nurlie,Pe Tlantaqu-caputli.
Am multamit c-un umil semn,- Drept mantie-o prostire -M-a dus l-amanta mea de lemn,In sfanta manastire,Intr-un cotlon de soba.
Si ah! si draga-mi mai era!Vorbeam bland cu dansa,Dara ea nu-mi raspundeaSi de ciuda eu atunciAm aruncat-o-n foc.
Si pe sura ne primblamPeste stuf si paieSi pe munti ne-nchipuiam.Cu fiece bataieMarsileam alaturi.
Si pe cap mi se imflaCasca de hartie,O batista intr-un bat,Steag de batalie.Cantam: Trararah!
Ah! v-ati dus visuri, v-ati dus!Mort e al meu frate.Nimeni ochii-i n-a inchisIn strainatate -Poate-s deschisi si-n groapa!
Dar ades intr-al meu visOchii mari albastriLumineaza - un surasDin doi vineti astriSufletu-mi trezeste.
Eu? Mai este inima-miDin copilarie?……………….Ah! imi imbla ades prin gandO cantare veche.Parca-mi tiuie-aiurindDulce in ureche:Lume, lume si iar lume!
Aveam o muza, ea era frumoasa,Cum numa-n vis o data-n viata taPoti ca sa vezi icoana radioasa,In strai de-argint a unui elf de nea!Par blond deschis, de aur si matasa,Grumazii albi si umeri coperea,Un strai de-argint strans de-un colan aurosStrangea mijlocul ei cel mladios!
Si talia-i ca-n marmura sapataStralucea alba-n transparentul strai,Sani dulci si albi ca neaua cea curata,Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;Abia se tine haina cea bogataPrinsa usor cu un colan de pai,Astfel adesea ma gasea veghind -Nori strabatea o umbra de argint.
Crinul luminei stralucea in manaReflectand dulce mandrul ei obraz,Razele dulci loveau fata-i senina,Rotunzii umeri si-albul ei grumaz;Parul lucea ca auru-n lumina,Straiul cadea de pe-umeri de atlaz,Ochi mari albastri-n gene lungi de aurSi fruntea-i alba-ntunecata-n laur!
O data-n viata-i muritorul vedeIn visul sau un chip asa d-ales!Eu… fericit c-amantul blondei Lede,Nebun de-amor, eu o vedeam ades.Venea-n singuratatea mea pe indelete,Rataceam mana-n paru-i blond si des,De pe-umeri haina-i luneca usor -Vedeai rotundul brat pan? subsuori.
Parea c-asteapta de a fi cuprinsa,De-a-si simti inima batand cu dor,Ca buza ei de-a mea sa fie-atinsa,Ca graiul ei sa tremure usor,Sa vad privirea vesela si plansa,Sa aud glasu-ntunecat de-amorSi la ureche dulce sa-i repetCantul, ce-n gandul meu se misca-ncet.
O, imi sopteste numa-n dulci cuvinteNeintelese, pline de-nteles,O, imi surazi cu gura ta fierbinte,Tu, inger blind cu ochii plini d-eres,Caci al tau zambet imi aduce-aminteC-un inger esti ce fu din cer trimes,Ca sa mangai junia mea bogataCu-a ta zambire dulce si curata.
S-apropia, in aer suspendata,Si bratul ei grumazu-mi cuprindea,Priveam in sus la fata-i luminata,La gura-i mica care suradea -Din ochi albastri raza-ntunecata,Plina de-amor in ochiul meu cadea,Talia ei subtire-n colan stransaTremura scump de bratul meu cuprinsa.
Ea a murit. - Am ingropat-o-n zare.Sufletul ei de lume este plans. -Am sfarmat arfa - si a mea cantareS-a inasprit, s-a adancit - s-a stins.Imi plac a noptii turburate oare,Imi place de dureri sa fiu invins;O, de-as orbi, de-as amuti odata,Ca-n lume nu vad lumea cautata!
Eu nu vad muntii inecati de nouri,De care gandu-mi vultur s-acata;N-aud a marii inmiite-ecouri,Ce-n glasul meu maret s-amesteca;In codrii-antici n-aud muget de bouri.Trezind zilele vechi in mintea mea,Codrul din munti, raul din vale-mi tace -De ce nu pot in praf a ma preface!
Am vazut doi astri,Stralucind albastriSub o frunte-n vis;M-a-necat seninulCand privii divinul,Blandul lor suras.Si mi-am zis in mine:"Inger cu lumineDe-un adanc noroc…Din a vietii taleInflorita caleCum nu stai in loc?"
ICand crivatul cu iarna din nord vine in spateSi matura cu-aripa-i campii intinse late,Cand lanuri de-argint luciu pe tara se astern,Vanturi scutur aripe, zapada norii cern…
Imi place-atuncea-n scaun sa stau in drept de vatra,S-aud canii sub garduri ca scheauna si latra,Jaraticul sa-l potol, sa-l sfarm cu lunge clesti,Sa cuget basme mandre, poetice povesti.
Pe jos sa sada fete pe tolul asternut,Sa scarmene cu mana lana, cu gura glume,Iar eu s-ascult pe ganduri si sa ma uit de lume,Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud.
Orlogiul sa sune - un greier amortit -Si cald sa treaca focul prin vinele-mi distinse,Sa vad roze de aur si sarutari aprinseIn vreascuri ce-n foc puse trasnesc des risipit,Ca vorba unei babe marunta, tanduroasa.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasa.Din el o aud astfel cum voi sa o audS-amestec celelalte cu glasu-i palpait.Si mandru-acest amestec gandirea-mi o descoasa,O-nsira apoi iarasi cum dansa a voit.
Astfel gandirea-nsira o mie de margele -Un sir intins si luciu dar fara de sfarsit;Somnul m-apuca-n brate prin gandurile meleSi-n somn ma mai urmeaza a lor bland glas uimit.Prin sirul lor ce suna, orlogiul cu jeleL-aud sunand ca greier batran si ragusit;In urma tace chiar si a mamei rugaciune -La ganduri sclipitoare un capat ea le pune.
Ajung la ea si noaptea umbririle-i si-ntinse.Pe fruntea ei cea dulce culeg blande visari,Amorul lin isi moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sarutari -Ea-nchide surazanda lungi genele ei planseSi glasul ei e cantec in line tremurari,Pe sani rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aseaza -Adorm si ea la capu-mi surade si vegheaza.
IIDar toate-acele basme in somnu-mi ma urmeaza,Se-mbina, se-nfasoara, se lupta, se desfac,Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,Cu parul negru coade, cu chipul dulce drag,Si feti-frumosi cu plete in haine luminoase,Cu ochi caprii, nalti, mandri ca arborii de fag -In visele din somnu-mi s-adun sa se imbine,Fac nunti de patru zile si de patru nopti pline.
Imi pare-atunci ca mandra Ileana Cosinzeana,Cu ochi, albastre stele, blonda, un spic de grau,In mine se-ndrageste si-usoara-aerianaS-asaza pe genunchii-mi, cunjura gatul meu,Eu netezesc cu mana arcata ei spranceana,Ea ochii-usor si-nchide zambind in visul sau -Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le intelege,Cu buze-abia deschise imi spune blande sege.
Imi pare ca e vara, ca noaptea-i dulce bruna,Ca lanuri undoiaza, ca apele lin plang,Ca nourii ii sparge-o armonioasa luna,Ca stelele din ceruri se scutura si ning -Prin lanuri inflorite noi mergem impreunaSi mandre flori campene eu pentru dansa strangSi ea la ingrijirea-mi cea dulce imi zambeste,Iar sufletul imi rade, si inima imi creste.
Luna prin nouri inger pe lume bland vegheaza,Somnul aduce-n lume copiii lui natangi.Pe rau fiece unda se-mbraca cu o raza,Copacii se cutremur in fruntile de stanci,Lumina se-mprastie in panza luminoasaPe merii plini cu floare-n gradinele adanci -Si eu, la trunchiul unui, visez la ea destept,In ploaia de flori roze pe dansa o astept.
Ea vine si pe sanu-mi ce dulce ea se lasa!In pletele-mi si-ncurca micuta mana ei,Si umeda-i suflare, pura, copilaroasa,Adie bland pe frunte-mi si peste ochii mei,Apoi fata-i uimita de pieptu-mi ea apasaSi lacrimi de iubire i-nunda ochii sai,Iar eu pe mani, pe gura, pe ochi, pe albu-i gat,Incet, beat de iubire, o mangai, o sarut.
Si sarutari o mie trezesc in ea mii viseSi fruntea-i turburata s-apleaca ca un crin;In ochii ei cei limpezi sub genele-i inchise,O lume e de visuri, o lume de senin;Ea fara sir vorbeste, si dulcile-i suraseCu lacrimi se amestec, si buzele-i suspin -Ea doarme astfel treaza, din somn cand se trezesteCu buzele ma cata, cu ochii imi zambeste.
In vis ma arde soare si cerul e vapaie,Pe lac barca e-mpinsa de valuri care merg,Iar undele-i uimite, profunde si balaieReflecta-n ele tarmii - se-ntuneca, se sterg…In barca sed s-ascult eu a inimii-mi bataieCaci eu ca randunica la dansa iar alerg -Pe-a malurilor arbori si funza este muta -Misterul lin surade pe lumea cea tacuta.
O, te-nsenina, intuneric receAl vremei. Infloreste-n neagra-tiSpelunca umeda ca si ebenul cel topit,Fa ca sa straluceasca pe-acea caleCe duce-n vecinicie toate-aceleFiinte nevazute, cari sunt,Desi trec nesimtite, ca si vremeaCe vremuieste-adanc in tot ce e.Sa vad trecand in haina cuvenitaAcele ganduri, ce-atunci cand aparNemuritoare par, pentu c-apoiNici sa nu stii cum de au disparutDin mintea secolilor lungi, greoi -Ca si cand n-ar fi fost. Cate fiinteAr trebui sa treaca pe-a ta cale:Unele mandre, tantose, regale,Cu-ncoronata frunte - imbracateIn purpura; altele dulci, cu ochiiMoi, mari, albastri… albe ca si crinul,Miscand a lor corp voluptos, ce-nvitaMai aruncand priviri de muritoare,Mai cautand iubire, ca Sirene;Unele-nchipuite, alte tampe,Unele aspre, altele duioase,Toate cerand brevet la nemurireSi toate strecutandu-se cu toate asteaPe calea care duce la orasulUitarii, ingropat de vecinicie.Dar deasupra-astei multimi pestriteDe ganduri trecatoare, vezi departeMuntii de vecinici ganduri ridicandA lor trufasa frunte catre cer:Cu nepasare ei privesc la toateEfemeridele ce trec in valeCantand, vuind, certandu-se si toateAspirand la un lucru care-n veciNu poate fi a lor - eternitatea.
O racla mare-i lumea. Stele-s cuieBatute-n ea si soarele-i fereastaLa temnita vietii. Prin el treceLumina franta numai dintr-o lume,Unde in loc de aer e un aur,Topit si transparent, mirositorSi cald. Campii albastre se intind,A cerurilor campuri potolindVanata lor dulceata sub suflareaAcelui aer aurit.Acolo sta la masa lunga, alba,Batranul zeu cu barba de ninsoareSi din pahare nalte bea auroraCu spume de nori albi. Si ingeri dulciIn haine de argint, frunti ca ninsoarea,Cu ochi albastri cari lin lucescSi-ntunecat in lumea cea solara,Cu sanuri dulci, ca marmura de netezi,Ii mangai? barba lunga,-si razim? capulDe umerii batrani cuprinsi de plete.Si colturoasa-i rosie coronaDe fulger impietrit, luceste-n aerSalbatec. Iar un inger… cel mai bland,Ingenuncheat l-a lui picioare cantaPe arfa sa si aerul rosesteDe voluptatea cantecului sau…Nu credeti cum ca luna-i luna. EsteFereasta carei ziua-i zicem soare.Cand ingeri canta de asupra racleiIn lumea cerurilor - ele-albescSi nu mai patrund raze auritePrin vechi oblon - ci raze de argintSi pe pamant ajung tandari duioaseDin cantecul frumos - dar numai tandari…Ici in sicriu, sub cel capac albastruSi tintuit si ferecat cu stele,Noi viermuim in mase in cadavrulCel negru de vechime si uscatAl vechiului pamant care ne naste -Certandu-ne-ntre noi, fiinti ciudate,Gretoase in desertaciunea lor.Este un ce maret in firea noastra,Dar acel ceva nu din noi rasare.O mostenim de la Titanul mort,De la pamant, in care ne nutrim.In moartea lui e ceva sfant si mare,E o gandire-adanca si-ndrazneataPentru ce el fu condamnat la moarte.Viata noastra e o ironie,Minciuna-i radacina ei. DorintaDe-a fi si de-a-avea singur tot ce estePrincipiul e de inflorirea ei.In van pamantul mort ne-nspira cateodataDin santul suc al stinsei sale vieteGandiri de-o nobila, nalta rascoala:Intoarcerea la fire si dreptate.Noi nu-l pricepem… o-ncercam adeseDar n-o putem. Facuti suntemDupa asemanarea-acelui marePuternic egoist, carele singurImbracat in marirea-i solitaraRidica-n cer innourata-i frunte.In van voim a reintra-n natura,In van voim a scutura din sufletDorinta de marire si putere,Dorinta de a fi ca el in lume:Unici. Si aceasta dorinta,Temei la state, natiuni, si cauzaRazboaielor cumplite, care suntPasii istoriei, acest e… raul.Sa nu ne inselam. Impulsul primLa orice gand, la orisice vointa,La orice fapta-i raul. InsaAtuncea cand ne nastem, rasaritiAbia din carnea vechiului Titan,Noi suntem buni - pana suntem copii.O binefacere ne da pamantul,Nepretuita-n duiosia ei,El ne permite ca sa ne intoarcemDup-o viata vana, zgomotoasa,In sanul lui - in sanul lui si-al pacii.El ne-a si pus, batran-duiosul tata,Adanc in suflet o dorinta dulce,Si de-ntrebam aceast-enigma scumpaCe insemneaza si daca voimA o pricepe, ea raspunde: pace.Da! pace cautam fara s-o stim.Ce n-o luam de la-nceput? De ceO cautam in lupta? Caci in lupteNu e decat victorie pe de o parte,Cadere pe de alta - nedreptate. Si din viata noastra,-ntemeiata Pe rau, si pe nedrept si pe minciunaSi din stiinta mortii, -a renturnariiIn corpul mort, din care am iesit,Se naste vesnica nefericire.Suntem copii - etern nefericiti.Dar in zadar, caci suntem dupa chipulSi-asamanarea lui. Noi suntem raiFara de-a-avea puterea lui. Rai putem fiMai ca si el - dara din neputintaSe naste ironia vietii noastre.In van Titanul mort ce ne-a nascutBinele ni-l voieste; in zadarCearca-a vorbi cu noi in cugetariStralucitoare, varii,-mbalsamate,In flori, in rauri, in glasul naturiiCe-i glasul lui, consilii vrea a da.In van. Viata, sufletul, ratiunea- Scanteia care o numim divina -Ne face a ne insala asupra firiiSi-a n-o-ntelege…O, Demon, Demon! Abia-acum pricepDe ce-ai urcat adancurile taleContra naltimilor ceresti;El a fost rau si fiindca raulPuterea are de-a invinge…-nvinse.Tu ai fost drept, de-aceea ai cazut.Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:El e monarc si nu vrea a cunoasteDecat vointa-si proprie si-aceeaE rea. Tu ai crezut, o, Demon,Ca in dreptate e putere. - Nu,Dreptatea nu-i nimic far? de putere.Catat-ai aliati intre TitaniiCe brazdau caosu-n a lor rascoala,Ai inzestrat pamantul cu gandiri,L-ai inarmat cu argumente mariContra lui Ormuz.Si el ca tine a devenit rebel,Se zvarcoli spre ceruri spre-a le sparge,Miscand aripile-i de munti de piatra,Puterea sa cumplita - contra Lui.Dar detunat el recazu in caos -Cadavru viu, l-invali intr-o raclaAlbastra.Titan batran, cu aspru par de codri,Plange in veci pe cretii fetii saleFluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;Uscat… stors de dureri este adancu-i -Si de dureri a devenit granit.A lui gandiri incremenira reciIn fruntea sa de stanci si devenira:Rozele dulci, rubine; foile,Smaralde, iara crinii,Diamante. Sangele sauSe prefacu in aur, iara muschiiSe prefacura in argint si fier.Din carnea-i putrezita, din noroiS-au nascut viermii negrului cadavru:Oamenii.Spre a-l batjocori pana si-n moarteNe-am nascut noi, dupa ordin divin,Facuti ca sa-si petreaca DumnezeulBatran cu comica-ne neputinta,Sa rada-n tunet de desertaciuneaViermilor cruzi, ce s-asaman cu el,Sa poata zice-n crunta ironie:Pamant rebel, iata copiii tai!
Miradoniz avea palat de stanci.Drept stresina era un codru vechiSi colonadele erau de munti in sir,Ce negri de bazalt se insirau,Pe cand deasupra, stresina antica,Codrul cel vechi fremea imflat de vant.O vale-adanca ce-ngropa in codri,Vechi ca pamantul, jumet? din munte,Mancand cu trunchii rupti scarile negreDe stanci, care duceau sus in palat -O vale-adanca si intinsa, lunga,Taiata de un fluviu-adanc, batran,Ce pe-a lui spate valuroase pareA duce insulele ce le are-n el -O vale cat o tara e gradinaCastelului Miradoniz.Iar in castel de treci prin colonadeDai de inalte hale cu plafondulLor negru stralucit si cu paduriDe flori. Paduri carora florileCa arborii-s de mari. Roze ca sorii,Si crini, ca urnele antice de argint,Se leagana pe lugerii cei nalti,Iar aeru-i varatic, dulce, moale.Ca stelele sunt musculitele prin frunzeSi implu aerul cel cald cu o luminaVerzuie, clara, aromata. Fluturi -Cu parul de-aur si cu aripioareDe curcubau - in haine de argintDin floare-n floare falfaiesc si-si moaieGuritele-umede si rosii in potirulMirositor si plin de miere-al florilor.Tufe de roze sunt dumbravi umbroaseSi verzi-intunecoase, presarateCu sori dulci infoiati, mirositori -E-o florarie de giganti. Intr-un locCrapata-i bolta de granit, de cautiPrin stresina de codru pana sus,Unde in ceruri lin pluteste luna.Ea-i o regina tanara si blondaIn mantia-i albastra constelata,Cu manile unite pe-al ei pieptDe neaua… Trece luminand cu ochiiAlbastri, mari, prin straturi infloriteDe nori, ce infoiate ii oferaRoze de purpur, crinii de argint;Din cand in cand cu mana-i argintoasaEa rupe cate-o floare si-o aruncaJos pe pamant ca pe-o gandire de-aur;Colo un nor se nalta sfant si sur,Se-ncheaga, se formeaza - ?ncremeneste,Devine-un templu grec si plin de umbraColumnelor ce-l inconj?r - si prin columneTrece-argintoasa cate-o raza-a lunei.Ea drumul ia spre-acel castel. Di?dema-iDe diamante-n stele contopiteBrileaza-n noapte - tariile negreA domei se-nsenina - si ea intraIn el. - Columnele-ard sub clara ei luminaSi arunca umbra una-ntr-alta.Ea intra-n doma… stelele-o urmeaza.Si noaptea santa plina-i de-ntunericPe raul sant ce curge-n valea mareCare-i gradina cea din codri vechiA lui Miradoniz. - Insule sfinteSe nalta-n el ca scorburi de tamaie.Copile sunt cu ochi rotunzi si negri,Cu flori de aur, de smarald - cu stanceDe smirna risipita si sfarmataIn bulgari mari. Pe mandrele carari,Ce trec prin verzile si mandre plaiuri,E pulbere de-argint. Pe drumuriCiresi in floare scutura zapadaTrandafirie a-nfloririi lor,Vantul le mana, valuros le nalta,De flori troiene in loc de omatSi salcii sfinte misca a lor frunzaDe-argint deasupra apei si se oglindeazaIn fundul ei - astfel incat se pareCa din aceeasi radacina cresteO insula in sus si una-n jos.Si nu-i nimica in aceste ramuri:Dintr-un copac intr-altul numai tesPainjini de smarald painjinisulCel rar de diamant - si greieri canta,Ca orologii aruncate-n iarba.Se peste raul mare, de pe-un varfDe arbore antic tesut-au eiUn pod din panza lor diamantoasa,Legandu-l dincolo de alti copaci.Prin podul straveziu si clar strabateA lunei raza si-nverzeste raulCu miile lui unde, ca-ntr-o mandraNemaivazuta feerie. - Iara peste podTrece alba, dulce, mladioasa, juna,Alba, ca neaua noaptea, paru-i de aurLin impletind in crinii manilor,Ivind prin haina alba membri-angelici,Abia calcand podul cel lung cu-a eiPicioare de omat, zana Miradoniz.Ea-ajunge in gradina ei de codriSi rataceste, - o umbra argintieSi luminoasa-n umbra lor cea neagra;Ici se pleaca spre-a culege-o floare,Spre-a arunca in fluviul batran,Colo alearga dup-un flutur,Il prinde - ii saruta ochii si-i da drumul;Apoi ea prinde-o pasare maiastraDe aur, se asaza-ntr-a ei aripiSi zboara-n noapte printre stele de-aur.
Cu-ncetu-nsereaza si stele izvorascPe-a cerului arcuri marete.In umede lanuri de-albastru ceresc,Merg norii cu hainele creteSi stancile rarCa stalpii rasar,Negriti si-ndoiti de furtunaIn luna.
Diamant e in aer, in codri - mirosSi umbra adanc viorie;Si luna-i a cerului scut argintosSi stele pazesc in tarieSi vaile suntIn aburi de-argintPierdute-ntr-al doinelor suierDin fluier.
Pe-un cal care soarbe prin narile-i foc,Din ceata pustie si rece,Un tanar, pe vanturi, cu capul in joc,Cu clipa gandirei se-ntreceSi calu-i turbatZbura necurmat,Manat ca de-a spaimelor zanaBatrana.
Pe umeri de munte, din stanci de bazaltCastelul se nalta, se-ncrunta,Si-a murilor muche si crestetu-i naltDe nouri si ani se-ncarunta,Dar astazi e viuSi-n glas auriuRasuna din umbra cea mareCantare.
In mii de lumine ferestrele-i ard,Prin cari se vad trecatoare,Prin tactul cantarii pierdute de bard,Ivindu-se umbre usoare;Trec albe ca-n vantDulci neguri de-argint,Palatul plutea in magieAurie.
Ca cerbul uimit ce prin crestet de stanciE-urmat de sageat-arzatoare,Din cai naruite, din garle adanci,Fugarul in tropot rasareCu nara arzand,Cu coama pe vant,O data-nca pinten l-impungeSi-ajunge.
Iar tanarul sare usor de pe elSi prundul sub pasu-i rasuna.Frumos ca din basme si tras prin inelSi nalt ca si bradul in luna,C-un salt a suitAl portii granit.Urcat intr-un arc de fereastraAdasta.
Mantaua lui neagra in luna s-a-ntinsDe pare-o perdea in fereastaSi gratii de fier a lui mana-a cuprinsUitandu-se-n sala cea vasta.Pe stanci de bazaltSta calu-i inaltSi coama-i i-o imfla in lunaFurtuna.
Sala-i ca aerul scaldat in soare,Muiat de-a florilor suflet racoare.In ea frumoasele fiinte albePar ganduri palide din visuri dalbe.De-umarul junilor de razim, zboara,De raze umede ochii-s izvoare,Ca-n vant se leagana zveltele pozePrin par ce flutura cununi de roze…Si beti de muzica plutesc ca vantul,Jocul e repede, incet e cantulSi pe cand sufletul sta de betiePlutesc fiintele… o vijelie…Pana ce aria dispare, trece…O raza timida in ziua rece.Apoi perechile stand risipiteS-adun in grupele oranduiteSi din amestecul de vise dalbe,Din trecatoarele fiinte albe,Iese ca aria dintre suspineRegina albelor noptii regine,Sau cum din zilele poetic juneA idealului iese minune.Paru-i ca aurul fata-ncadreaza,Cununa-n undele-i se furiseaza,Se-ndoaie talia-i in alba hainaParca-i o t?mida a noptii taina.Pe-o lira gingasa si argintieManuta-i coardele le-ncurca vie,Prin blande notele lirei de-amorGlasul ei tremura dulce usor:
Prin bolta ferestrei ingusteMa uit intr-al vailor rai,Cum codrii in cale-i supuneFurtuna, copila de crai.
Prin paru-i de aur, coroanaCu colturi in fulger si jar,Ea apele-n cale-i aplanaSi-ndoaie batranul stejar.
Prin poarta ingurta din muriiGradinei, cetatii-mi din stanci,Cobor in adancul paduriiUnde-izvoarele murmur adanci.
Prin nourii rupti trece lunaSi-n sufletu-mi dor a patruns,Si parul mi-l imfla furtunaSi ochii-mi se-neaca de plans.
Doresc doar ca in fundul mariiSa ma ia cu sine-n sarai,In nalte albastrele sale,Furtuna, copila de crai.
Doresc ca sa intru cu lunaIn dome de nouri, ce pier -Doresc cu popoare de steleSa merg drumul mare din cer.
Ce caut, eu nu va stiu spune,Eu singura nu stiu ce vreu,Atat e de tainic ascunsaDorinta in sufletul meu.
Mi-e ciuda pe frunza cuminte,Pe vorb?rete valuri de rau,Ele-mi spun ce doreste-al meu suflet,Ce singura eu nu stiu.
Si flori si crenge si steleIn ciuda mea taine imi spun -Ah! cum le-as smulge pe toateSa fac din ele cununi.
In codru o creanga se-ndoaie,O poarta prin frunze, si-n pragUn chip cu ochi mari se iveste -Ah! cum mi-ar putea fi de drag.
Un murmur feeric desmearda voiosA salei tacere senina.Din bolta ferestei arcata pomposS-aude vibrand mandolina
Si-un eco usorPetrece cu-amor,Cu dulcea vibrare de strune,Ce spune.
Si toata viata lui, tot ce-a culesDin unde, din munte, din vale,Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eresAluneca-n cantecu-i moaleS-al coardelor grai,Frumos ca din rai,Amesteca-n vorbe de miereDurere:
Sara pe deal buciumul suna cu jale,Turmele-l urc - stele li scapara-n cale,Apele plang clar izvorand in fantane;Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine.
Luna pe cer trece-asa sfanta si clara,Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,Umezi se nasc stele pe bolta senina,Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.
Nourii curg, raze-a lor siruri despica,Stresine vechi casele-n luna ridica,Scartaie-n vant cumpana de la fantana,Valea-i in fum, fluiere murmura-n stana.
Si osteniti oameni cu coasa-n spinareVin de la camp; toaca rasuna mai tare,Clopotul vechi imple cu glasul lui sara,Sufletul meu arde d-iubire ca para.Ah! in curand valea si satu-amuteste,Ah! in curand pasu-mi spre tine grabeste:Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga,Ore intregi spune-ti-oi cum imi esti draga.Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umarSi fir cu fir paru-ti aurit am sa-l numar,Ap-am sa beau din a ta gura frumsete,Dulci sarutari din ai tai ochi de blandete.Imbratisati noi vom sedea la tulpina,Fruntea-mi in foc pe ai tai sani se inclina,Ce-alaturi cresc dulci si rotunzi ca si rodii;Stelele-n cer misca-auritele zodii.Ne-om rezima capetele unul de altulSi surazand vom adormi sub inaltul,Vechiul salcam - astfel de noapte bogata,Cine pe ea n-ar da viata lui toata?……………………………..Pe varful de munte, in codri-mbracat,De nouri gramezi se adunaSi, unul pe altul, maiestru urcat,Ei par o cetate in luna.Si boltile-n muriSi stalpii sunt suri,Lumina prin arc de fereastraE-albastra.In halele-albastre - ?nstelatele bolti -Te uiti prin coloane de nouriSi luna iesind dintr-a stancilor coltiLa imple cu mii de tablouri.Lumina-i de-argintIn nouri s-a frantSi se-ncheaga prin naltele domeFantome.In hainele albe de neguri de-argintSi cretii de roze purpure,Si parul pe frunte cu stele e prins,Ca ingerii albe si pure -Prin gene de nor,Ca visuri strecor,Ducand instelata lor viataPrin ceata.Un suier in noapte, prin codri, un vant,Un freamat - si totul dispare…Si nori se-ncretesc risipiti si s-avant.In luna stau stancile rare -Iar junele-iubitE-un brad putrezitPe trunchi de granit, pe ruineBatrane.
Ei cer sa cant… durerea mea adancaS-o lustruiesc in rime si-n cadenteDulci ca lumina lunei primavaraIntr-o gradina din Italia.Sa fac cu poezia mea cea dulceDamele sa suspine, ce frumoasePot fi pentru oricine. Pentru mineNu. Si juni natangi cu tigarete-n gura,Frizati, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinti,Sa reciteze versuri de-ale meleSpre-a coperi cu-espresia adancaUnei simtiri adevarate - niste mofturi.Mai bine-as smulge sufletul din mine,As stoarce cu o mana cruda, receTot focul sant din el, ca in scanteieSa se risipe, pan? se va-njosiSa animeze pe deserti si rai.O, si de-ati plange chiar, daca durereaAdevarata si neprefacutaV-ar topi ochii si a mea cantareV-ar arde sufletul din voi… AtunceaE si mai rau - si-atunci si mai putinVa gandi cineva pe un momentL-acel nefericit ce le-a avut.Voi le cititi, ca sa puteti a plange- Caci prin izvor de lacrimi mor dureri -Voi stiti c-o mana - oricare-ar fi - v-atingeFruntea cea plina de sudori, si dulceVa racori bolnava fierbintealaSi stavila la lacrime va puneC-o sarutare… La mine,Ce singur stau cu fruntea-ntunecata,Ce nu pot plange pentru ca durereaOchii-mi a stors si sufletul meu aspruL-a impietrit… la mineNimeni nu va gandi, nici a gandit.La ce? Au nu stiu ei cu totiiCa, daca vor seca a mea durereCu mangaieri - atuncea si izvorulDe canturi va seca… Nebuni! va iert…O, mare, mare inghetata, cum nu suntDe tine-aproape sa ma-nec in tine!Tu mi-ai deschide-a tale porti albastre,Ai racori durerea-mi infocataCu iarna ta eterna. Mi-ai deschideA tale-albastre hale si marete;Pe scari de valuri coborand in ele,As saluta cu aspra mea cantarePe zeii vechi si mandri ai Valhalei.- Bine-ai venit, tanar cu ochi din ceriuri,Razand Odin si ridicandu-si cupaM-ar saluta. - Si haina ceea lungaSi alba cretii-ar arunca de neauaSi parul lung mi s-ar imfla de vant.- Un scaun pentru bard - si-n scaunul naltDe piatra, cu sprijoanele lui nalte,Eu m-as simti ca-s urias.Si zeii mangaind lungele barbe,Naltand privirea-n boltile anticeSpre a-si reaminti dulci suveniri,M-ar asculta spunandu-le de lumeaCea de pitici, ce viermuieste astaziPe tarana ce-au locuit-o ei.- Lasa-i pustiei, cine-ar fi crezutC-atat de mizerabila a deveniSeminta cea din zei nascuta.Dar un batran ce sta-ntr-un colt de masaRidica cupa lui cu mied: - Asculta,Nu mi-i sti spune ce mai face taraCe Dacia se numea - regatul meu?Mai sta-nradacinata-n munti de piatra,Cu murii de granit, cu turnuri gote,Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?- Nicicum, o, Decebal! O vadPentru intaia data acum inaltataPrin parul tau ca o coroana mandra,Lucrata-n pietre scumpe ca-n granit.- Dara urmasii acelor romani?- Ce sa vorbesc de ei? Toti oameniiPigmei sunt azi pe vechiul glob… dar eiIntre pigmeii toti sunt cei mai mici -Mai slabi, mai fara suflet, mai misei.Romani sau daci, daci sau romani, nimicN-aduce-aminte de-a voastra marire.Orice popor, oricat de prapaditO piatra va gasi, sau o bucataDe fier ori de arama, ca sa sapeCu ea urmele-adanci ce le-ati lasat -Voi oameni mari, ce stati acum cu zeiiSi ospatati cu ei - in colbul negruUitat, s-usor al vechiului pamant.Dar ei… De-ar merge-n sud si nord - nimica.Sunt ca o laie de nomazi si de laietiCe stau deocamdata numai pre pamantulCe l-au cuprins, spre a fi alungatiDe alt popor mai tare, iubitorDe cele ce-au trecut, ce-s radacinaSi gloria celor ce sunt.- Ah! ce-am dorit in ora mortii mele,Roma sa guste pan-in fund paharulMizeriei si-a decaderii, intr-atatIncat sa se despretuiasca ei pe sine -Asta s-a implinit… Romanii vechi si mandri,Invingatorii lumii, au devenitRomunculi… Dar cu ce s-ocupa ei?Or fi crescand catei, or fi-nvatandSa strige ca cucosii… un poporCe se despretuieste pe el insusi trebuiS-ajunga la d-acestea.- Nu, vorbesc frantuzeste si fac politica.- E tot atata.- De unde vii? intreaba Odin bland.- Am rasarit din fundul Marei Negre,Ca un luceafar am trecut prin lume,In ceruri am privit si pe pamantSi-am coborat la tine, mandre zeu,Si la consortii tai cei plini de glorii.De cantec este sufletul meu plin.De vrei s-auzi al iernii glas vuindSi lunecand prin strunele-mi de fier,De vrei s-auzi cum viscoleste-n arfa-miUn cant batran si rascolind din fundu-iSunete-adanci si nemaiauzite,Ordona numai - sau de vrei ca fluviulDe foc al gandurilor mele mariSa curga-n volbura de aur pe picioareDe stanci batrane, intr-o limba aspraSi veche - insa clara si inaltaCa boltile cerului tau, o, Odin,Spune-mi atunci, sa-nstrun ale ei coardeCa sa-mi castig cununa mea de laur.Poate-ar fi vrut ei sa mi-o deie… DaraDe la pitici eu nu primesc nimica.- Sarman copil - zise batranul zeu -De ce rascolesti tu toata durereaCe sufletul tau tanar a cuprins?Nu crede ca-n furtuna, in durere,In arderea unei paduri batrane,In arderea si-amestecul hidosAl gandurilor unui nefericeE frumusetea. Nu - in seninul,In linistea adanca sufleteasca,Acolo vei gasi adevarata,Unica frumusete…(Fruntea-i nalta,De neaua coperita, si coroana-iDe stele-albastre stralucea in hala,Si vorba lui blanda era duioasa.)…Din cupa mea de aur bea auroraS-intre seninul blandei dimineteIn pieptul tau. Si ti-oi deschide-atunciPortalele nalte de la haleCu lungi coloane de zapada, cu-arcuriDe neaua alba ca argint din Ophir,Cu bolti mai nalte decat insusi cerul.Acolo printr-acele lungi coloaneSuspenda lampe mari ca niste albe luneCe implu lumea raiurilor meleCu o lumina dulce, alba, calda.Stalpii sclipesc, boltile-s stralucite,Cararile-s de pulbere mai albaCa-argintul cel de viu. - Un aerBland, argintiu, iti va imfla tot parul,Vei rasufla miroase dulci de crin,Talarul tau va lumina in noapte -Prin hale vei zari blandele-mi zane,Si-atunci sa canti. Vei sti ce e frumos.O vorba zice - murii cei albastriAi marii, desfacuti in doua,-mi lasaPrivirea intr-un labirint de neaua:Coloane nalte, bolti arcate splendid,Pe ele lune lin ardeau… si-n umbraCea clar-obscura-a stalpilor de neauaVazut-am o copila dulce-inalta,Subtire ca-ntruparea unui crin.Frumosu-i par de aur desfacutCadea pan? la calcaie, haina-i albaUda parea de moale - stralucitaCuprindea membrii ei dulci si zvelti,Manile-i mici, ca doi crini albi, incearcaIn van a impleti parul de aur,Gura-i o roza surazand deschisa,Ochii-i albastri luminau ca stele,Iar pe-a ei umeri albi abia se tineHaina cea lunga si bogata. - Vino,Odin ii zice, bland copil al marii.Un bard satul de-a lumii lungi mizeriiS-au coborat in noaptea noastra clara -Sa cante roaga-l. Ca o umbraStralucind argintiu in clara noapteS-apropie… - O, nu te teme,-mi zice,Tu, ce nu temi furtuna si durerea,De ce sa tremuri la a mea privire?Lin tremura glasul ei bland in noapte.- O, zana, nu de frica, de placereTremura-n mine sufletul meu bolnav.Sa cant? Dar oare la a ta privireNu amuteste cantul de-admirare -Nu esti un cantec insasi - cel mai dulce,Cel mai frumos, ce a fugit vodataDin arfa unui bard? O, fecioara,Vin? langa mine sa ma uit in ochii-ti,Sa uit de lume, ah! sa pot uitaFierea cu care ei m-au adapatIn lume. Cine-ar fi stiutCa-n fundul marii tu traiesti, copila,Ca un margaritar, topit din visulMarii intregi,Si nu te temi ca aurul din plete-tiSe va topi in stele - si ca paru-tiAmestecat cu ele-ar straluciIn noaptea-albastra a acestei lumi;Si nu te temi ca glasul tauVa-ndulci vecinicia cea amaraA marii! - Magulitor, ea zice,S-o roza ea lasa pe a mea gura,Cu tanar miros - roza gurei sale.- Frumoasa esti, ca sa gasesc cuvinteSpre-a indulci ochii tai mari albastri,Sufletul tau cel bland, nevinovat,As sfarma soarele in tandari de-aur,L-as presara-n cararea ca de neaua:O inchinare l-a tale picioareMici, dulci si albe. O, Odin,Pune-i un sceptru-n mana, sceptrul marii,Pe fruntea ei coroana pune, mare,De diamante, umede, topiteIn stralucirea lor cea infocata,Caci ea-i regina frumusetii - a lumii!Ea capu-si rezema de ai mei umeriSi glasul ei imi sopti in ureche:- Voi indulci tot chinul, tot amarulCu care-n lume ei te-au adapat -Caci te iubesc, sarmanul meu copil.
Si Odin isi deschise ochii albastriSi mari, razand cu ei - iar zeiiLin sosoteau intre ei batranesteSi surazand isi aduceau aminteDe-a tineretii zile dulci a lor, ascunseIn negura secolilor trecuti.
MEMENTO MORI(Panorama desertaciunilor)
Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,Cand a noptii intunerec - instelatul rege maur -Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc,Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,Cand in straturi luminoase basmele copile cresc.
Mergi, tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina,Unde sfintii se preimbla in lungi haine de lumina,Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori munciteTe incerci a stoarce lapte din a stancei coaste seci;Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur,Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faurCearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci.
Las? sa dorm… sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza.Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza,Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz,Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramaneSi nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz.
N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase?Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui ii pasa?Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas.O, acele uriase, insa mute piramideCari stau ca veacuri negre in pustiuri impietriteCate-au mai vazut si ele - ce-ar vorbi de-ar avea glas!
Cand posomoratul basmu - vechea secolilor straja -Imi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vrajaPoarta nalta de la templul unde secolii se torc -Eu sub arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele,Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele,Uriasa roat-a vremei inapoi eu o intorc
Si privesc… Codrii de secoli, oce?ne de popoareSe intorc cu repejune ca gandirile ce zboaraSi icoanele-s in lupta - eu privesc si tot privescLa vo piatra ce inseamna a istoriei hotara,Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara -Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc!
* * *
Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatra.In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra,Cap de lup e-a lor caciula, pe-a lor umeri, piei de urs;Colo-nchina idolatrul nentelesul foc de lemne,Colo magul lui ii scrie pe o piatra strambe semneSa nu poat-a le-ntelege lungul secolilor curs.
Babilon, cetate mandra cat o tara, o cetateCu muri lungi cat patru zile, cu o mare de palateSi pe ziduri uriase mari gradini suite-n nori;Cand poporul gemea-n piete l-a gradinei lunga poalaCum o mare se framanta, pe cand vanturi o rascoala,Cugeta Semiramide prin dumbravile racori.
Acel rege - o lume-n mana-i - schimbatoarea lui gandireLa o lume da viata, la un secol fericire -Din portalele-i de aur ca un soare rasarea,Dar puternica lui ura era secol de urgie;Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu sa fie?Ar fi fost Dumnezeu insusi, daca - daca nu murea.
Asia-n placeri molateci e-mbatata, somnoroasa.Boltile-s tinute-n aer de columne luminoaseSi la mese-n veci intinse e culcat Sardanapal;Si sub degete maiestre arfele cugeta mite,Dupa plac si-mpart mesenii a cantarii flori uimite,Vinuri dulci, mirositoare si femei cu chipul pal.
Azi? Vei rataci degeaba in campia nisipoasa:Numai aerul se-ncheaga in tablouri mincinoase,Numai muntii, garzi de piatra stau si azi in a lor post;Ca o umbra asiatul prin pustiu calu-si alunga,De-l intrebi: unde-i Ninive? el ridica mana-i lunga,- Unde este? nu stiu, zice, mai nu stiu nici unde-a fost.
* * *
Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur,Peste el cerul d-Egipet, disfacut in foc si aur;Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adanc,Flori, giuvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare,Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,Alte rosii ca jaratic, albe-albastre, ochi ce plang.
Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adance, dese,Pasari, imblanzite-n cuiburi, distind penele alese,Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.Inecat in vecinici visuri, rasarit din sfinte-izvoara,Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-claraCatra marea linistita, ce ineaca a lui dor.
De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice;Memphis, colo-n departare, cu zidirile-i antice,Mur pe mur, stanca pe stanca, o cetate de giganti -Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie,Au zidit munte pe munte in antica lor trufie,Le-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant
Si sa para rasarita din visarile pustiei,Din nisipuri argintoase in miscarea vijeliei,Ca un vis al marii sfinte, reflectat de cerul caldS-aruncat in departare… Colo se ridic trufaseSi eterne ca si moartea piramidele-uriase,Racle ce incap in ele fantazia unui scald.
Se-nsereaza… Nilul doarme si ies stelele din strunga,Luna-n mare isi arunca chipul si prin nori le-alunga.Cine-a deschis piramida si-nauntru a intrat?Este regele. In haina de-aur ros si pietre scumpe,El intra sa vad-acolo tot trecutul. - I se rumpeA lui suflet cand priveste peste-al vremurilor vad.
In zadar guverna regii lumea cu intelepciune,Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune;In zadar caut-al vietei inteles nedezlegat.Iese-n noapte… si-a lui umbra lung-intins se desfasoaraPe-ale Nilului mari valuri. - Astfel pe-unde de popoaraUmbra gandurilor regii se arunca-ntunecat.
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,Ale trestiilor sunet ce sub luna ce patrundePar a fi snopuri giganteci de lungi sulite de-argint,Toat-a apei s-a pustiei si a noptii maretieSe unesc sa-mbrace mandru vechea-acea imparatie,Sa invie in deserturi sir de visuri ce te mint.
Raul sant ni povesteste cu-ale undelor lui gureDe-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure,Sufletul se-mbata-n visuri, cari-aluneca in zbor,Palmii risipiti in cranguri, auriti de-a lunei raza,Nalta zveltele lor trunchiuri. - Noaptea-i clara, luminoasa,Undele viseaza spume, cerurile-nsira nori.
Si in templele marete, colonade-n marmuri albe,Noaptea zeii se preimbla in vestmintele lor dalbe,Si al preotilor cantec suna-n arfe de argint;Si la vantul din pustie, la racoarea noptii bruna,Piramidele, din crestet, aiurind si jalnic sunaSi salbatic se plang regii in giganticul mormant.
In zidirea cea antica sus in frunte-i turnul maur.Magul priivea pe ganduri in oglinda lui de aur,Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.El in mic priveste-acolo caile lor tainuiteSi c-un ac el zugraveste cararusile gasite:A aflat samburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.
Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate,Regilor patati de crime, preotimei desfranate,Magul, gard al razbunarii, a citit semnul intors;S-atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,Astupand cu dansu-orase, ca gigantice sicriuriUnei ginti ce fara viata-ngreuia pamantul stors.
Uraganu-acum alearga pan? ce caii lui ii crapaSi in Nil numai pustiul nisipisul si-l adapa,Asternandu-l peste campii cei odata infloriti.Memfis, Teba, tara-ntreaga coperita-i de ruine,Prin pustiu strabat salbatec mari familii beduine,Sorind viata lor de basme pe campie nisipiti.
Dar si-acum turburand stele pe-ale Nilului lungi unde,Noaptea, flamingo cel rosu, apa-ncet, incet patrunde,Si-acum luna arginteste tot Egipetul antic;S-atunci sufletul viseaza toat-istoria straveche,Glasuri din trecut strabate l-a prezentului ureche,Din a valurilor sfada prorociri se aridic.
Si-atunci Memfis se ridica, argintos gand al pustiei,Inchegare maiestrita din suflarea vijeliei…Beduini ce stau in luna, o minune o privesc,Povesindu-si basme mandre mestecate numa-n steleDespre-orasul care iese din pustiile de jele;Din pamant si de sub mare, s-aud sunete ce cresc.
Marea-n fund clopote are, care suna-n orice noapte;Nilu-n fund gradine are, pomi cu mere d-aur coapte;Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duceSus, in curtile din Memphis, unde-n sali lumina luce;Ei petrec in vin si-n chiot orice noapte pan-in zori.
* * *
Vezi Iordanul care uda campii verzii Palestine:Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mandre coline,Pe Sion, templul Iehovei, o minune il privim;Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,Chidron scalda-n unda-i clara ierburi mari - si-apoi se pierdeIn cetatea ce-n vai doarme - miticul Ierusalim.
Si in Libanon vazut-am ratacite caprioareSi pe lanuri secerate am vazut mandre fecioare,Purtand pe-umerele albe auritul snop de grau;Alte vrand sa treaca apa cu picioarele lor goaleRidicara rusinoase si zambind albele poale,Turburand cu pulpe netezi fata limpedelui rau.
Am vazut regii Iudeei in biserica mareata,Unde marmura in arcuri se ridica indrazneataSi columnele inalte catra cer pare c-arat;Vazui pe David in lacrimi rupand haina lui bogata,Zdrobind arfa-i sunatoare de o marmura curata,Genunchind sa-i ierte Domnul osanditul lui pacat.
Solomon, poetul rege, tocmind glasul unei lireSi facand-o sa rasune o psalmodica gandire,Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;El canta pe imparatul in hlamida de lumina,Soarele stetea pe ceruri auzind cantarea-i lina,Lumea asculta uimita glasu-i dulce si incet.
Dar iesind din templul sacru lasa gandul lui sa cada,Caci amorul il asteapta cu-a lui umeri de zapada,Raze moi in ochii negri - el da lirei alt acord:Caci femeile-l asteapta cu sireata lor zambire,Brune unele ca ganduri din povestile asire,Alte blonde cu par de-aur - vise tainice de Nord.
Dar venit-a judecata, si de salcii plangatoareCantaretul isi anina arfa lui tremuratoare;In zadar rugati peirea - muri se naruie si cad!Cad si scari, s-aurite arcuri, grinzi de cedru, porti de-arama,Soarele priveste galben peste-a mortii lunga dramaSi s-ascunde in nori rosii, de spectacol speriat.
Si popor si regi si preoti ingropati-s sub ruine.Pe Sion templul se sparge - nici un arc nu se mai tine,Azi gramezi mai sunt de piatra din cetatea cea de ieri.Cedri cad din varf de munte si Livanul pustieste,Jidovimea risipita printre secoli rataceste -In pustiu se-nalta-n soare desfrunzitii palmieri…
* * *
O, lasati sa moi in ape oce?nici a mea lira!Sa-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zambire,Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;Sa inalt muntii Greciei, scanteind muiati de soare,Cu dumbrave pravalite peste coaste razatoareSi cu stanci incremenite printre nouri de purpur.
Peste vaile adance repezite-n regioaneNourate, stau tinute templele multicoloane,Parca muntii-n brat de piatra le ridica si le-aratZeilor din ceruri. Vulturi peste vai innegurate,Grei atarna cu intinse aripi si priviri tintateSupra lumei ce sub dansii sta adanc, imprastiat.
Astfel Grecia se naste din intunecata mare.Poarta-n ceruri a ei temple s-a ei sarcini de ninsoare,Cer frumos, adanc-albastru, straveziu, nemarginit;Din coloanele de dealuri se intind vaile plineDe dumbrave, de izvoare si de rauri cristaline,Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgari de granit.
Si din turmele de stance, risipite cu splendoarePe-ntinsori de codri negri rupti de rauri sclipitoare,Vezi oras cu dome albe stralucind in verde crang.Marea lin cutremurandu-si fata, scutur-a ei spume,Repezind pe-alunecusul undelor de raze-o lume,Jos la poarta umbrei mandre a ei sunete se frang.
Mai albastra decat cerul, purtand soarele pe fata,Ea reflecta-n lumea-i clara toata Grecia mareata.Cateodata se-ncreteste si-si intunec-al ei vis -Nimfe albe ca zapada scutur ap-albastra, calda,Se improasca-n joaca dulce, mladiindu-se se scalda,Scuturandu-si parul negru, inecandu-se de ras.
Si pe valuri luminoase oce?nul lin le salta,Orice unda linguseste aratarea lor cea nalta,Pe nisipul cald le-arunca marea-n jocu-i luminos;Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare,Stralucesc in parul negru, ce si-l usca ele-n soarePe-a lor perini nisipoase lenevite languros.
Apoi fug sa-mpopuleze verdea noapte dumbravanaSi vorbind margaritare culeg flori in a lor goana.Dintr-o tuf-iveste Satyr capu-i chel, barba-i de tap,Lungi urechi si gura-i stramba, carnu-i nas. - De sus isistoarceLacom poama negra-n gura - pitulis prin tufe-o-ntoarce,Se stramba de ras si-n fuga se da vesel peste cap.
Albe trec in bolta neagra prin a trestiei verdeata,De o craca pe-ape-ntinsa una-si spanzur-a ei brate,Misca-n aer peste unde fructul marii de omat;Altele pe spate-ntinse cu o mana-noata numa,Cu cealalta rupand nuferi plini de-o luminoasa spuma,Pun in par si ca-necate linistit plutesc si-ncet.
Crenge lin indoaie Eros - schima face, ce vazand-oEle-urmeaza in tacere abia apa sfasiind-o…Intr-o tufa, sub un brustur doarme Satyr, beat de must…Chicotind, a lui ureche cu flori rosii o-ncoroana.Lunca rade de rasuna verdea noapte dumbravana -Ele pier prin bolti de frunze, pe-un drum verde si ingust…
Insereaza si apune greul soare-n vai de mite.Cu un ros fir de jeratic culmi de munte sunt tivite,Lunga lor fulgeratura in senin a-ncremenit.Marea aerului calda, stelele ce-ntarzii line,Limba raurilor blande, ale codrilor suspine,Glasul lumei, glasul marei se-mpreuna-n infinit.
Codrii aiureaza negri sub a stelelor povara.Rauri calde ca si sara apa-n arcuri o coboara,Pravalind-o purpurie peste scarile de stanci;In albastru-adanc, in marea cerului cea linistita,Rapad muntii cu tarie fruntea lor incremenitaSi in valuri verzi de grane imbla vaile adanci.
Printe cremenea crapata, din bazaltul rupt de ploaie,Ridica copaci monastici trunchii ce de vant se-ndoaie,Scotand veche radacina din pietrisul sfaramat;Un vultur s-agata mandru de un pisc cu fruntea ninsa,Nouri luneca pe ceruri flota lor de vant impinsaSi rasuna-n noaptea lumei cantul marii bland si mat.
Si atuncea peste ape fata sfant-a lunei plineIsi ridica discul splendid in imperiul de lumine,Marii mandre poleindu-i panzariile-i de-azur.Ea adoarme-ale ei spume, ca margaritarul, sure,Nisipisul straluceste, rauri scapara-n padure -In oras, lumini ca stele presarate-n mii de muri.
Si-n poiana ce ridica naltii trunchi cu frunze rare,Raza lunei alb pateaza umbra verde din carare,Filomela imple codrii cu suspine de-amorosi.Joe preschimbat in tanar, cu imobili ochi sub gene,Pandea umbra mladioasa unei fete pamantene -Ei se vad, ca sa se mire, cum de sunt asa frumosi.
A fi rau e-o fericire, caci in noptile-argintieCate gratii tainuite se descopar, i se-mbieSi asculta cu iubire tot ce valurile-i mint.Lui i se descopar nimfe de-o marm?ree zapada,Ce in apa lui cea clara cursului se lasa prada,Duse de obraznici unde cu glascioare de argint!
Si cuminti frunzele toate isi comunica misteruri.Surazand, clipind asculta ochii de-aur de pe ceruri,Crenge rele imiteaza pan? si zgomotul de guriA cararilor pierdute de pe valea cu izvoare.De s-ar sti… cate mani albe rupe-ar flori mirositoare,Cate buze ar inchide gandul santelor paduri!
Cine are-urechi s-auda ce murmur gurile releSi vorbaretele valuri si prorocitoare steleDe-ale gratiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit;Cine-asculta si nu-nstruna arfa-i de cantari bogata,Caci comori de taine-ascunde orice rau… Lunca ingrataDe-ar sopti, viata-i toata n-ar sfarsi de povestit.
………………………………….
Dar in camera ingusta langa lampa cea cu oliuPalid sta cugetatorul, caci gandirea-i e in doliu:In zadar el gramadeste lumea intr-un singur semn;Acel semn ce il propaga el in taina nu il crede,Adancit vorbeste noaptea cu-a lui umbra din parete -Umbra-si rade, noaptea tace, muta-i masa cea de lemn.
Orbul sculptor in chilie pipaie marmura clara.Dalta-i tremura… inmoaie cu gandirea-i temeraraPiatra rece. Neted iese de sub mana-i un intreg,Ce la lume isi arata palida-i, eterna-i fire,Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire -O durere-ncremenita printre secolii ce trec.
Iar pe piatra pravalita, langa marea-ntunecataSta Orfeu - cotul in razim pe-a lui arfa sfaramata…Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l arunca aiurindCand la stelele eterne, cand la jocul bland al marii.Glasu-i, ce-nviase stanca, stins de-aripa disperarei,Asculta cum vantu-nsala si cum undele il mint.
De-ar fi aruncat in chaos arfa-i de cantari imflata,Toata lumea dupa dansa, de-al ei sunet atarnata,Ar fi curs in vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut…Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde luneSi popoarele de stele, universu-n rugaciune,In migratie eterna de demult s-ar fi pierdut.
Si in urma-le-o vecie din naltimi abia-vazuteSi din sure vai de chaos colonii de lumi pierduteAr fi izvorat in rauri intr-un spat despopulat;Dar si ele-atrase tainic ca de-o magica durereCu-a lor roiuri luminoase dup-o lume in cadereS-ar fi dus. Nimic in urma - nici un atom luminat.
Dar el o zvarli in mare… Si d-eterna-i murmuireO urma ademenita toat-a Greciei gandire,Impland halele oceanici cu cantarile-i de-amar.De-atunci marea-nfiorata de sublima ei durere,In imagini de talazuri, cant-a Greciei cadereSi cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie-n zadar…
Dar mai stii?… N-auzim noaptea armonia din pleiade?Stim de nu traim pe-o lume, ce pe nesimtite cade?Oce?nele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult.Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana?Poate-urmeaza-a arfe?-antice suspinare-aeriana,Poate ca in vai de chaos ne-am pierdut de mult… de mult.
* * *
Sau ghicit-ati vre odata ce socoate-un mandru soareCand c-o raza de gandire tine lumi ca sa nu zboare,Sa nu piard-a lor carare, sa nu cada-n infinit?Zvarcolindu-se alearga turburate si rebeleSi sa frang-ar vrea puterea ce le farmaca pre eleSi s-alerge-ar vrea in caos de-unde turburi au iesit.
Vecinicia cea batrana, ea la lumi privea uimita.Mii de ani cugeta-n mite la enigma incalcitaCare spatiul i-o prezinta cu-a lui lumi si cu-a lui legi;Si din secoli ce trecura ea s-apuca sa aduneToata viata si puterea, sucul tot de-ntelepciuneSi se pune sa zideasc-un urias popor de regi.
Si atunci apare Roma in uimita omenire.Ganduri mari ca sori-n caos e puternica-i gandireSi ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor;Iar popoarele-si indreapta a lor suflete marete,A lor fapte seculare, uriasele lor viete,Dupa cai prescrise-odata de gandirea-astui popor.
Auzit-ati de-mparatii stand pe tron cu trepte multe?Fruntea-ncinsa in luceferi facea lumea sa-i asculte,Vorba lor era o raza in viata lumii-ntregi,Tari bogate si-nflorite, mari vuinde-n adormire,Cetati vechi, popoare mandre stau sub falnica-i domnireSi cezarii-mpart pamantul in Senatul cel de regi.
Pe sub arcuri triumfale trece mandru-nvingatorulSi-ametit abia aude cum vuieste surd poporul,Cum a marei glasuri multe se repeta, gem si fug;Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunteSi infranti de umilire, cu priviri stinse si crunte,Regii tarilor invinse gem cu greu tragand in jug.
Roma arde si furtuna chiuind in ea se scaldaSi framanta-n valuri rosii marea turbure si caldaSi arunca-n loc de spume nori de fum, scantei si vant;Si in nunta ei grozava turnuri negre ea aprindeSi facliile-uriase catra stele le intinde…Evul arde - Roma este oce?nicu-i mormant.
Norii sunt o spuza-n ceruri si prin ei topite stele.Si, ca oce?nul negru rascolit de visuri grele,Urbea isi framanta falnic valuri mari de fum si jar;Din diluviul de flacari, lung intins ca o genune,Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minuneSi din frunte-i canta Neron… cantul Troiei funerar.
* * *
Langa rauri argintoase, care misca-n mii de valuriA lor glasuri inmiite, printre codri, printre dealuri,Printre bolti sapate-n munte, lunecand intunecos,Acolo-s dumbravi de aur cu poiene constelate,Codrii de argint ce misca a lor ramuri luminateSi paduri de-arama rosa rasunand armonios.
Munti se-nalta, vai coboara, rauri limpezesc sub soare,Purtand pe-albia lor alba insule fermecatoare,Ce par straturi uriase cu copacii infloriti -Acolo Dochia are un palat din stance sure,A lui stalpi-s munti de piatra, a lui stresin-o padure,A carei copaci se misca intre nouri adanciti.
Iar o vale nesfarsita ca pustiile Saharei,Cu de flori straturi inalte ca o?ze zambitoare,Cu un fluviu care poarta a lui insule pe el,E gradina luminata a palatului in munte -A lui scari de stanci inalte sunt crapate si carunte,Iar in halele lui negre stralucind ca si otel
Sunt paduri de flori, caci mari-s florile ca salci pletoase,Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,Presarate ca cu lune infoiete ce s-aprind;Viorelele-s ca stele vinete de dimineata,Ale rozelor lumine imple stanca cu roseata,Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.
Printre luncile de roze si de flori mandre dumbraveZbor gandaci ca pietre scumpe, zboara fluturi ca si nave,Zidite din nalucire, din colori si din miros,Curcubau sunt a lor aripi si oglinda diamantina,Ce reflecta-n ele lumea inflorita din gradina,A lor murmur imple lumea de-un cutremur voluptos.
Intr-un loc crapata-i bolta, cu-a ei stresin-arboroasaSi printr-insa-n cer vezi luna trecand alba si frumoasa,O regina juna, blonda si cu brate de argint,Ce unesc incrucisate a ei mantie-nstelataSi albastra peste pieptu-i alb, ca virgina zapada.Ochii ei cei mari albastri peste nori arunca bland,
Cari se-ntind albi ca zapada si ca straturi argintoase,Oferindu-i flori de aur si viole-ntunecoase;Ea din cand in cand pliveste cate una, aruncandFlori de neaua peste ape ce alerg fulgeratoare,Raze albe peste lumea vailor celor in floare,Dungi de-argint in verzii codri, duiosie pe pamant.
Dar un nor pe ceruri negru se inalta si se-ncheaga,Se formeaza,-ncremeneste si devine-o doma-ntreaga,Plin de umbra de columne ce-l inconjura-mprejur;Prin columnele-i marete trece cate-o raza mata,A lui cupola boltita e cu-argint inconjurata,Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.
Luna inspre ea indreapta pasuri luminoase-ncete,Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete,Incalzind aerul serei, stralucindu-i fruntea ei;Ale domei scari negrite se-nsenin - ca neaua sara -Intra-n doma. Ard columne sub lumina ei cea claraSi-si arunca unu-ntr-altul umbra neagra dintre ei.
Stelele in carduri blonde pe regina o urmeaza,Aerul, in unde-albastre, pe-a lor cale scanteiazaSi raman intunecate nalte-a cerurilor bolti;Doma straluceste-n noapte ca din marmura zidita,Prin o mreaja argintoasa ca prin vis o vezi ivita,A ei scari ajung din ceriuri a stancimei negri colti.
Iara fluviul care taie infinit-acea gradinaDesfasoara-n largi oglinde a lui apa cristalina,Insulele, ce le poarta, in adancu-i nasc si pier;Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoaneUmede se nasc in fundu-i printre ape diafane,Cat uitandu-te in fluviu pari a te uita in ceri.
Si cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra de-aurInsulele se inalta cu dumbravile de laur,Zugravindu-se in fundul raului celui profund,Cat se pare ca din una si aceeasi radacinaUn rai dulce se inalta, sub a stelelor lumina,Alt rai s-adanceste mandru intr-al fluviului fund.
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi -o ploaie -Snopi de flori ciresii poarta pe-a lor ramuri ce se-ndoaieSi de vant scutura grele omatul trandafiriuA-nfloririi lor bogate, ce manat se gramadesteIn troiene de ninsoare, care roza straluceste,Pe cand salcii argintoase tremur sante peste rau.
Aeru-i varatic, moale, stele izvorasc pe ceruri,Florile-izvorasc pe plaiuri a lor viata de misteruri,Vantu-ngreunand cu miros, cu lumini aerul cald;Dintr-un arbore intr-altul mreje lungi diamantineVioriu sclipesc suspine intr-a lunei dulci lumine,Rar si diafan tesute de painjeni de smarald.
Pe cand greieri, ca orlogii, ragusit prin iarba suna,De pe-un varf de arbor mandru tes in noptile cu lunaPod de panza diamantina peste argintosul rau,Si cat tine podul mandru, printre panza-i diafana,Luna raul il ajunge si oglinda lui cea planaCa-ntr-o mandra feerie straluceste vioriu.