Peste podul cel usure, zana Dochia frumoasaTrece impletindu-si parul cel de-a?ree matasa,Alba-i ca zapada noaptea, corpu-i nalt e mladiet,Aurul pletelor strecoara prin manutele-i de cearaSi prin haine argintoase strabat membrele-i usoare,Abia podul il atinge mici picioarele-i de-omat.
Trece raul si usoara nalte scari de stanci ea suie;La ivirea-i zi se face in spelunci de cetatuie,Ca o zi ea intra mandra in palatul ei de stanci;Luna e plina de raze - sub caldura-i - argintoase,Orice stea e-o piatra scumpa - iara florile focoase,Giuvaeruri umezite cu luminile adanci.
Umede tremur lumine pe boltirea cea albastra.Zana Dochia cu glasu-i cheam-o pasare maiastra,Ce zburand prin aer vine cu-a ei pene de paun;Cand acea pasare canta, lumea rade-n bucurie,Pe-umarul cel alb o-aseaza si coboara-n vai aurie,Unde-a raului lungi unde printre papura rasun.
Intr-o luntre - lemn de cedru - ce usor juca pe valuri,Zana Dochia se suie dezlegand-o de la maluriSi pe-a fluviului spate ea la vale ii da drum;Repede luntrea alearga spintecand argintul apei,Culcata pe jumatate, Dochia visa, frumoasa,Si la luntrea ei bogata lebede se-nham-acum.
Dar din ce in ce coboara raul lat, el s-adancesteIn paduri intunecate, unde apa-abia sclipeste,Mai agiunsa de a lunei raze doar din cand in cand;Tot mai nalti trunchii padurii ca stalpi mari si suri se urca,Pan-ajunge de-a lor ramuri in bolti mandre se incurca,Pan-acopar cu-aste arcuri fluviul lat si profund.
Ca prin boltile crapate unei gotice ruine,Mai strabat prin bolti de frunze razele lunei senine,Impland p-ici, pe colo raul cu fulgeratoare dungi;Pe-umarul Dochiei mandre canta pasarea maiastra,Valuri rad si-ntunecoasa mana lumea lor albastra,Repezind luntrea bogata pe siroiurile lungi.
Prin padurile de basme trece fluviul cantarii.Cateodata intre codri el s-aduna, ca a mareiMare-oglinda, de stanci negre si de munti impiedecatS-un gigantic lac formeaza, intr-a carui san din soareCurge aurul tot al zilei si il imple de splendoare,De poti numara in fundu-i tot argintul adunat.
Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi grosi, cu frunza deasa,Unde-n arborul din mijloc e vrajita-mparateasa,Unde-n salcii mladioase sunt copile de-mparat;Codrul - inaintea vrajei - o cetate fu frumoasa,A ei arcuri azi is ramuri, a ei stalpi sunt trunchiuri groase,A ei bolti stresini de frunze arcuite-ntunecat.
Sara suna glas de bucium si cerboaice albe-n turmePrin cararile de codru, pe de frunze-uscate urme,Vin rupand verzile crenge cu talangele de gat;Si in mijlocul padurii ocolesc stejarul marePan?din el o-mparateasa iese alba, zambitoare,Pe-umar gol donita alba - stema-n parul aurit.
Din copaci ies zane mandre, de-mparat frumoase fete,Tinand donite pe umeri, gingase, nalt-mladiete,Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se inclin,Ce sub dulcile lor mane isi ofera rabdatoareUgerele lor implute, si in doniti sunatoareLaptele-n cadenta curge, codru-mpland c-un murmur lin.
Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departeFuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparteSub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint -Si din ce in ce mai mandre, mai inalte, mai frumoaseSunt padurile antice - ele-ngroapa-ntunecoaseCu-a lor varfuri muntii mandri, stancile ce-n cer se-ntind.
Cat de lat sa miste-un fluviu ale apei lui revolte,Arbori de pe mal deasupra-i se ajung in mandre bolte,Ramurile se-ntretese, crengile se impletesc,Frunza deasa smaltuieste nalta, verdea boltitura,Rau-n vecinica lui umbra in adanc suspina, cura…Pe-a lui maluri inflorite cai in umbra ratacesc.
Soarele trecand pe codri a lui roata de-aur moale,Varfurile verzi de codri le indoaie-n a lui cale,Si sosind la vre o lunca insusi el vede miratCe departe e pamantul si ce nalti trunchii padurii,Si desi calatoreste pe-a lor varfuri, totusi murii -Boltile groase de frunze - a lui raze nu strabat.
Lang-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a marii spume -Zi ori noapte nu vazura de cand sunt pe-aceasta lume,Luna santa, stele de-aur, soare alb si zambitor,Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde claroscuraSi mirositorul aer, fluvii ce sclipinde curaIn adancile dumbrave printre tarmii plini de flori -
Astea numai le cunosc ei. - Coamele flutur c-argintul,Ca la lebede se-ndoaie gatul lor, iara pamantulAbia-atins e de picioare potcovite cu-aur ros;Colo-n umbra indulcita de miroase-mbatatoare,Capul mic ei si-l ridica, nari imfland spre departareSi urechea ascutind-o, glas de-aud prin arbori grosi.
Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departeFuge pe-albele oglinde ale apei si se-mparteSub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint;Si deodata zi se face - un ocean de lumina -Fluviul a iesit din codri in campii fara de fine,Cari verzi si inflorite, mandre-n soare se intind.
Dar cat tine rasaritul se-nalt-un munte mare -El de doua ori mai nalt e decat departarea-n soare -Stanca ?rcata pe stanca, pas cu pas in infinitPare-a se urca - iar fruntea-i, cufundata-n inaltime,Abia marginile-arata in albastra-ntunecime:Munte jumatate-n lume - jumatate-n infinit.
Iar in pieptu-acestui munte se arat-o poarta mare -Ea: inalt este boltita si-ntra-adanc in piatra tare,Iar de pragu-i sunt unite nalte scari de negre stanci,Cari duc adanc in valea cea de-acol-abia vazutaSi-n padurile umbroase cu-adancimi necunoscuteSi-n campii unde mii rauri s-argintesc plane s-adanci.
Pe acea poarta din munte iese zori in coruri dalbe,Ridicandu-se in cerul diminetii dulci, rozalbe,Pe-acolo soarele-si mana car cu caii arzatori,Pe-acolo noaptea rasare blonda luna argintoasaSi popoarele de stele iese-n roiuri luminoaseSi pe cer se imprastie ca de aur sfinte flori.
Zeii Daciei acolo locuiau - poarta solaraIn a oamenilor lume scarile de stanci coboara -Si in verdea-ntunecime a padurilor s-adun;Si pe negre stanci trunchiate stau ca-n tron in verdea lumeSi din cupe beau aurora cu de neguri albe spume,Pe cand mii de fluvii albe nasc in umbra si rasun.
Cateodata-un corn de aur ei rasuna-n departare,Trezind sufletul padurii, codrilor adanci cantare,Cheama caii lor ce-alearga cu-a lor coame-mflate-n vant;Vin in herghelii de neaua, pe carari de mult batuteSi pe ei zeii incalic strabatand pe intrecute[-Al] codrilor nalt intuneric, far? de capat pe pamant.
Dar adesea pe cand caii dorm in neagra departare,Luna, zana Daciei, vine la a zeilor serbare;Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mari,Vine ostenit de drumuri si la masa se aseaza.Aerul se aureste de-a lui fata luminoasa,Sala verde din padure straluceste in cantari.
Si ca zugraviti stau zeii in lumina cea de soare.Parul lor cel alb luceste, barba-n brau li curge mare,Cretii buzei lor sa numeri poti in aerul cel clar;Hainele intunecate albe par in stralucireSi ei rad cu veselie l-a paharelor ciocnire,Iara luna rusinoasa pe sub gene s-uita rar.
Haina lunga si albastra e cusuta numa-n stele.Iara albii sani de neaua stralucesc, cu de margeleSi margaritare salba, pe un fir de aur prins;Paru-i lung de aur galban e-mpletit in cozi pe spate,Ochii ei caprii se uita la cerescu-i mandru frateSi de melancolici ganduri al ei suflet e cuprins.
Inainte de plecare - ea, doinind din frunza, cheamaZimbrii codrilor cei vecinici, li desmiarda sura coama.Li indoaie a lor coarne, pe gurmaz ii bate linSi pe frunti ea ii saruta, de raman steme pe ele,Apoi urca negrul munte, pe sivoaiele de stele,Lin aluneca s-alene drumul cerului senin.
Indaratu-acelui munte, infinita intinsoareE frumoasa-mparatie mandra a santului soareSi pe coaste sunt palate, ce din verzile gradiniStralucesc marmora alba si senina ca zapada,Cu intrari in veci deschise, cu scari netezi, colonadeLungi de marmure ca ceara in lungi bolte se imbin.
Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lasate largi perdele,Mreje lungi de aur ruman - au tesut ani multi la eleManile surorii albe. Aeru-i de diamant,El pluteste-n unde grele de miroase-mbatatoarePeste vaile ca rauri desfasurate sub soare,Pe dumbravi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant.
Si ostiri de flori pe straturi par a fi stele topite,Fluturi ard, sclipesc in soare, orbind ochii ce ii vede,Ca idei scaldate-n aur si-n colori de curcubau;Pe gradinile-nflorite, peste mandrele dumbraveNorii misca sus in ceruri infoiatele lor nave -Rostre de jeratec s-aur, vele lungi de curcubau.
A-mparatului de soare bolti albastre si cu steleSe ridica-n caturi nalte tot castele pe castele.Cu feresti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant,Cu scos?ri de albe marmuri, cu covoare de purpura;Printre mandrele coloane o cantare bland murmura -E un vant cu suflet dulce intr-un aer de briliant.
Si nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasa.Ca prin apa cristalina trec cu fruntile frumoase,Trec a soarelui copile printre aerul cel cald;A lor par e ca si ambra, ca si crinul a lor fata,Abia-atinse-s a lor umbre de o tainica rosata -Aurora trandafirie prin ferestre de smarald.
Intr-o lume fara umbra e a soarelui cetate,Totul e lumina clara, radioasa voluptate,Florile stau ca topite, raurile limpezi sunt;Numai colo in departe si-n albastra departareAle zorilor gradine clar se vad stralucitoare,Cu boschetele de roze si cu crinii de argint.
Acolo sunt lacuri limpezi, rumene in a lor fire,De-a gradinilor de roze tainuita oglindire,Si din curtea argintie zorile razande ies;Haine verzi si transparente coprind membrele rozalbeSi in lac ele arunca roze cu manute albe,Netezind a lor sprancene, dand din frunte parul des.
Intr-o dulce si umbroasa, viorie atmosfera,Se ridica dintre lunce, cu-a ei cupole de cearaInchegate ca din umbra verde si argint topit,Transparand prin diamantoasa fina de paingan panza,Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va sa s-ascunza,Cu coloane-nconjurate de a vitei-ncolaciri.
Ai gradinei arbori mandri cu intunecatul verdeConjurati s-acoperiti-s cu-iedera ce-n varf se pierde;Miscand florile ei albe - flamuri cu-nfloritii creti -Si in muri de frunzi lucinde, si in scari de flori pendenteSi in poduri leganate de zefire somnolente -Dintr-un arbore intr-altul iedera trece maret.
Spanzura din ramuri nalte vitele cele de vie,Struguri vineti si cu bruma, poama alba aurie,Si albine roitoare luminoasa miere sug;Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguriSi la vinul ce-i imbata pasc mirositorii ruguriSi in sara cea eterna veseli nechezand ei fug.
Si in monastirea lunei cu-argintoasa colonada,Vezi cum trece ea frumoasa - corpu-i dulce de zapada,Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond,Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare -Astfel trece ea frumoasa, cu-a ei brate sclipitoare,Reflectata-n mii oglinde de pe muri si din plafond.
Si-n odaile inalte din frumoasa monastireSunt pe muri tablouri mandre, nimerita zugravireAle miturilor dace, a credintei din batrani;Prin gradini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri,Sau palate argintoase unde zori traiesc in coruri,Sau padurea cea vrajita cu frumoasele-i regini.
Asta-i raiul Daciei veche,-a zeilor imparatie:Intr-un loc e zi eterna - sara-n altu-n vecinicie,Iar in altul, zori eterne cu-aer racoros de mai;Sufletele mari viteze ale-eroilor DacieiDupa moarte vin in siruri luminoase ce invie -Vin prin poarta rasaririi care-i poarta de la rai.
* * *
Colo Dunarea batrana, libera,-ndrazneata, mare,C-un murmur rostogoleste a ei valuri ganditoareCe miscandu-se-adormite merg in marea de amar;Astfel miile de secoli cu vieti, gandiri o mie,Adormite si batrane s-adancesc in vecinicieSi in urma din izvoare timpi racori si clari rasar.
Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormantaIn a Dunarii lungi valuri ce vuiesc si se framanta,Trece-un pod, un gand de piatra repezit din arc in arc;Valurile-nfuriate ridic fruntile rastite,Si izbind cu rapejune arcurile neclintite,Gem, picioarele le scalda la stancosul lor monarc.
Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire.Soarele orbeste-n ceruri de a armelor lucire,Scuturi ard, carale treier si vuiesc asurzitor;Iar Saturn, cu fruntea ninsa stand pe steaua-i alburieSi-aruncand ochii lui turburi peste-a vremii-mparatie,Aiurind intreaba lumea: - Si aceia-s muritori?
Colo unde stau Carpatii cu de stanci inalte coaste,Unde paltinii pe dealuri se insir ca mandra oaste,Muntii teapana lor frunte o suiau ?n-albastre bolti;Stau tacuti ostasii Romei, ridicand fruntea lor lata,Stralucitele lor coifuri, la stancimea detunata,Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colti.
Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra bolta,Parc-auzi a Marii Negre si a Dunarii revoltaSi a lumii-ncheieture parca le auzi trasnind;Rasculatu-s-a-Universul contra globului din aer?Stelele-n ostiri se misca? Imparatii sori se-ncaier?Moare lumea? Cade Roma? Surpa cerul pe pamant?
Nu. Din fundul Marii Negre, din inalte-adance hale,Dintre stance arcuite in gigantice portaleOastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit -Si Zamolx, cu uraganul cel batran, prin drum pe nouri,Misca caii lui de fulger si-a lui car. Calari pe bouri,A lui oaste luminoasa il urma din rasarit.
Ca o negur-argintie barba lui flutura-n soare,Pletele-n furtuna-nflate albe ard ca o ninsoare,Colturoasa lui coroana e ca fulger impietrit,Impletit cu stele-albastre. Rasturnat in car cu rune,Cu-a lui m?n-arata drumul la ostirile-i batraneSi de dor de batalie crunt e ochiul stralucit.
Astfel arcul nalt din ceruri el il urca cu grandoare.Muntii lungi isi clatin codrii cei antici, si-n rasunarePravalesc de stanci caciule, salutand intunecat;Iar hlamida lui cea alba zvarle falduri de zapada,Cand el bratul isi ridica strigand stancelor sa cada,Miscand codrii de rasuna in imperiul lor urcat.
Si-n zenit opri ostirea-i peste armia romana.- Decebal! el striga-n nouri - ii detun, ii iau in goanaSi Danubiul o sa beie a lor sacre legiuni.Decebal s-arata palid in fereasta nalta-ngustaSi coroana si-o ridica catr-imaginea augustaSi se uita cu durere la divinii sai strabuni.
Iar pe plaiuri verzi de munte ostile-Urbei risipitePrivesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite -Rupt e sirul lor pe-alocuri de al soarelui foc ros.Pe un trunchi inalt de stanca chiar Cezarul sta-n uimire:- Ridicati semnele Urbei inspre-a cerului ostireSi stigati: Cu noi e Roma! - Codri-adanci si-ntunecosi
Clocotesc de lungul freamat si de-a armelor sunare.Armia: "Cu noi e Roma!" Acvilele-i ard in soare.Van din Sarmisegetuza vin sageti in rosii ploi,Scuturi se indrept spre dansa, oprind grindina de-arama,Zeii urla - stanci se clatin, norii-n fasii se distramaSi de fulgeri lungi siroaie curg in muntii rupti si goi.
Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasa,Zeus de nori-adunatorul urca bolta maiestoasa,Mart incaorda arcul falnic spre Zamolxe atintit;Ca sa scape neamul nobil rasarit din a lui coaste,Insusi el a Urbei semne le ridica inspre oaste,Si de-antica lui turbare tremur norii de granit.
Lumea pare rasculata din caotic-adancime.Nori se suie-n stalpi si-n globuri. Din eterna-ntunecimeCa sa lupte-acuma Joe pe Titani i-a liberat;Si tunand ei urca cerul, surpand scarile de nouri,De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind in bouri,De se naruie vazduhul de-al sagetilor varsat.
Negurile-n stalpi se-ncheaga, suind varful lor in soare -Par un codru sur si vecinic. Lunci albastre lucitoareSe deschid ca loc de lupta in paduri de nori s-argint;Printre stalpii suri s-arata coifuri mandru asezatePe pletoase frunti divine - pavezi de-aur ridicate,Lanci ce fulgera in soare, arcuri ce se-ntind in vant.
Joe-ncrunta-a lui sprinceana si ca un copil tresareVechiul glob - muntii se clatin, ceruri tremur,marea moare.E semnalul cel de lupta intre-armiile de zei;Si Zamolx franele lasa cailor lui de jeratic,Coama lor se imfla-n limbe de-aur, tremur nebunatec,Bouri daci rastindu-si fruntea surpa norii toti cu ei.
Lupta-i cruda, lunga, aspra. Lumin pavezele dave,Sori si lune repezite printr-a norilor dumbraveArd albastrele armure ale zeilor romani;Pasii lor amestec cerul - caii tropota, iar bouriCa de tunete un secol implu halele de nouriSi se frang crasnind in scuturi spadele-albe-a lui Vulcan.
In zadar, caci neinvinse siruri lungi de batalieIsi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului campie:Neinvinsi s-unii si altii - s-unii s-alti nemuritori.In zadar Marte s-arunca spre a sparge siruri daceSi in van fulgera Joe supra coifelor audace,Neclintiti stau s-unii s-altii in mareata lupta lor.
Pe un arc de cer albastru in senina departare,Rezimati pe lanci si scuturi, zeii nordici stau in soare,O eterna aurora racoreste lumea lor;Iar in fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare,Odin adancit in ganduri vede-a luptei lungi grandoareSi coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzator.
Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir imbracate.Lin isi netezeste barba si priviri intunecateOchii lui cei mari albastri spre luptasi au indreptat;Freea alba ca zapada, zvelta, in albastra haina,Capul ei muiat in aurul pletelor, c-o dulce taina,Razima de-umerii aspri l-al Valhalei Imparat.
Cantaret e uraganul pentru lupta care arde,Bolta lirei lui e cerul, stalpi de nori sunt a lui coarde.Vanturand stelele rosii prin argintul neguros,Ele luneca frumoase prin imflarea santa-a strunii,Ganduri d-aur presarate in cantarile furtunii,Codri-antici de vant se-ndoaie si raspund intunecos.
Joe vulturilor lasa franele. Cu-a lor aripeLungi si negre ei intunec soarele. Iara in rapeGoale si adanci de nouri e Zamolxe-n a lui car -El vazu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n valeVezi un varf de munte negru scris cu raze triumfale,Pe cand el cu intuneric peste vai sta temerar.
Ochii-Olimpicului negri atintesc carul. Cu frica,Spre-a opri acea privire, dacul manta si-o ridica.Caii speriati necheaza, tremurand ei se inalta;C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coasteSi a zeilor Daciei crunta si mareata oasteOrbita aude glasul parintelui lor ranit
Si-o intorc la fuga; caii carul rupt in nori rastoarna,Din titanicele arcuri ploaie de sageti se toarna,Nimerind in spate goale pe fugarii cei divini;Si raniti, urland, ei bolta o coboara - s-o coloraCu-a lor sange care-n rauri ude, rosii, de-aurora,Imple-a norilor sparture cu mari lacuri de rubin.
Norii fug si se desfasur - bolta limpede se-ndoaie.In zenit stau zeii Romei in auritele lor straie,Lancile si-ncruciseaza privind armia din vai;A lor chipuri luminoase stralucesc frumoase-n soare,Ei si-ntorc caii cei falnici si-auritele lor careSpre apus - iar rosu soare ii urmeaza-ncet pe ei.
Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale.Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos;Dara ea, infiorata de adanca ei durere,In imagini de talazuri cant-a Daciei cadereSi cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie duios.
Se constela sara. Ziua a fugit in lumea mariiSi pe culmile de munte focuri au aprins strajerii;Ca si pete mari de aur ?n-umbra vailor adanci,Ele par suspinse-n nouri. Langa foc strajerii-aruncaPe peretii suri de piatra umbra lor fantastic-lunga.Armia doarme pe pajisti ridicate si sub stanci.
Sub o stanca langa focul ce peretii ii afuma,Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa;Sub el, vaile adance pline de neguri si somn.El privea la focuri rosii si la stanci de umbre pline;Ca un clopot clar albastru si stropit cu mii lumineCerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mandru Domn.
Amortit el misca limba lui de tunet printre nouri,Trezea, scaparand printr-insii, ale vailor ecouri,Iar in carduri cuvioase stelele se misca-ncet,Intra-n domele de neguri argintii, multicoloane;De-a lor ruga-i plina noaptea. A lor dulci si moi icoaneImplu vaile de lacrimi, de-un sclipit imprastiet.
Ale focurilor raze cearca neguri sa strabataSi de dunge de lumina umbra vaii e taiata,Cari trec prin intuneric rauri si izvoare-albind;Luminand in ochi de codri, scaparand pe repezi unde,Vantul c-o suflare plansa codrii negri ii patrundeSi vrajeste lin din frunze, si vorbeste aiurind.
Pe un varf de munte negru rari in luna stau stejarii,Iar Traian pare ca vede rasarind prin ei Cezarii,Salutand a Romei semne cu-a lor mort, adanc suras;Si incet ei trec prin aer, privind lung cetatea daca,Binecuvantand ostirea spre apus ei iarasi pleaca,A lor siruri luminoase implu aerul de vis.
Inradacinata-n munte cu trunchi lungi de neagra stanca,Rapezita nalt in aer din prapastia adanca,Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colti;Si prin arcurile-nguste, faclii rosii de rasinaNegrul noptii il pateaza cu bolnava lor lumina,Ranind asprul intuneric din a halelor lungi bolti.
Si prin arcuri indoite de lumini de rosii tortii,Adunati vazu Cezarul la cumplita mas-a mortii:Ducii daci. Faclii de smoala sunt infipte-n stalpi si-n muri,Luminand halele negre, armuri albe si curate,Atarnate de columne, lanci si arcuri razimateDe pareti - pavezi albastre stralucind pe stalpii suri.
Ducii-s nalti ca brazi de munte, tari ca si sapati din stanca.Crunt e ochiul lor cel mare, trista-i raza lor adanca,Pe-a lor umeri spanzur rosii piei de tigru si de leu,Tari la brat si drepti la suflet si pieptosi, cu spete late,Coifuri ca granit de negre au pe frunte asezateSi-a lor plete lungi si negre pe-umeri cad de semizeu.
Cupele - teste de dusman - albe, netede, uscate,In argint, cu toarte de-aur prea maestru cizelate -Si cu ele-n mana-nconjur lunga masa de granit;Vor mai bine-o moarte cruda decat o viata sclavaToarna-n testele marete vin si peste el otrava,Si-n tacerea sant-a noptii ei ciocnesc, vorbesc si rad.
Rad si rasul insenina adancita lor paloare.Se sting una cate una faclele mirositoare,Se sting una cate una vietile ducilor daci;De pe scaune cad pe piatra rece, sura, ce podesteSala. - Toti, toti pan? la unul. Unul inca tot traieste,Arde santa lui coroana, fulger ochii lui audaci.
Luna-n oce?n albastru scalda corpul ei de aur,Luminand culmile sure si adancul colcantaurDintru care-iesit se vara-n nouri anticul castel;Decebal (palid ca murul varuit in nopti cu luna)Se arata in fereasta si-si intinde alba manaMoarta din flamida neagra ce-l acopere pe el.
El vorbeste. Si profetic glasu-i secolii patrunde:Sufletu-i naintea mortii lumineaz-a vremii unde;Gandul lui - o prorocie, vorba lui - margaritar;Si l-aude valea-adanca si l-aud stelele multe.De pe stanca lui Cezarul sta-n uimire sa-l asculte,Vorbele-una cate una luneca-n ureche-i clar:
- Vai voua, romani puternici! Umbra, pulbere si spuzaDin marirea-va s-alege! Limba va muri pe buza,Vremi veni-vor cand nepotii n-or pricepe pe parinti -Cat de nalta vi-i marirea tot asa de-adanc? caderea.Pic cu pic secand paharul cu a degradarei fiere,Imbata-se-vor nebunii - despera-vor cei cuminti.
Pe-a istoriei mari panze, umbre-a sclavelor popoarePrizarite, tremurande trec - o lunga acuzare -Tarand sufletul lor vested pe-al coruptiei noroi.Voi nu i-ati lasat in voia sortii lor. Cu putrezireaSufletului vostru propriu ati implut juna lor fire,Soarta lor va e pe suflet - ce-ati facut cu ele? Voi!
Nu vedeti ca in furtune va blastama oce?ne?Prin a craterelor gure razbunare strig vulcane,Lava de evi gramadita o reped adanc in cer,Prin a evului nori negri - de jeratic crunta rugaCatre zei - ca neamul vostru cel cazut, ei sa-l distruga -Moartea voastra: firea-ntreaga si popoarele o cer.
Va veni. Straniti din pace de-a prorocilor cantare,Din paduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoareSi gandiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;Constelatii sangeroase ale boltelor albastreZugravi-vor a lor cale spre imperiile voastre,Fluvii cu de pavezi valuri inspre Roma curgatori.
De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsa,De prin bolti de codri verde, de prin stancile suspinse,Pe a pavezelor sanii cobori-vor in sivoi;Cu cenusa pocaintei si-a implea pamantul fruntea,Cu cenusa Romei voastre - moarte legioane - puntePeste rauri. Si nimica nu se v-alege din voi.
Veti ajunge ca-n tampire, in sclavie, degradare.Pas cu pas cade-n rusine neamul vostru sant si mare:Ca-n iloti se va preface gintea de-ntelepti si crai,Cand barbarii vor aduce delta santelor lor vise,Imbrancind in intunerec toate cele de voi zise.Vai voua, romani puternici, vai voua, de trei ori vai!
Astfel zise. In blastamu-i mana-i alba si uscataEl o scoate pe fereastra si coroana-ntunecataDe pe frunte o arunca in abisul vaii-adanci;Palid, adancit ca moartea, ca o umbra sta in luna,Parul lui de vant se imfla, iara vorbele-i rasunaSi blestemu-i se repeta repezit din stanci in stanci!
Si uimit stetea Cezarul… Cugeti tu, pamant? - el zise -Avem noi in mani a lumei soarte sau cortegi de vise?Hotarati de-a ta gandire urmam azi ziua de ieri?…Si in ordinele-eterne misc-asupra-i universulOce?nele-i de stele. Ce ironic li e mersul!Cezare! cat pai de mare - si ce mic in adevar!
Samburele crud al mortii e-n viata… Si-n marireAfli germenii caderei. Astfel toate sunt in fire,Astfel au cazut romanii, mari in bine, mari in rau.Da-i cumplit sa vezi un popol, osandit sa fie mareChiar in rau, ca mereu creste rusinoasa-i degradareSi nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.
Caci a mortii brat puternic, cand sta viata s-o desparta,Nu se-ndura sa ridice sangeroasa-i lunga barda,Cum calaul greu se-ndeamna la un cap d-imperator;Zeii pregeta sa-si deie-a lor sentinta… Si-n uimireCugeta - de au fost popol destinat spre nemurire,Au fost ei - si daca mor ei - suntem noi nemuritori?…
Stranepotii?… Rupti din trunchiul ce ni da viata fertila,Pe noi singuri ne uitaram printre secoli far?de mila.Ei purtau coroane de-aur, noi ducem juguri de lemn…Exilati in stanci batrane au umplut ei cu noi lumea,Am uitat marirea veche, cu rusine chiar de nume,Multe semne de peire si de viata nici un semn.
Au fost vremi cand pe pamantul lor n-aveauloc sa-nmormanteMortii lor… P-inimi regale si pe membrele lor sfinteSpanzura zdrente umilice de sclavi, de cersitori -Caci simtira-n ei scanteia care secolii aprinde.Intronati au fost in tronuri arse-n foc… Si pe-a lor fruntePusu-s-au de fier coroane arse-n foc sfasiitor.
Si desi-n inima noastra sunt seminte de marire,Noi nu vrem a le cunoaste; caci straina-ne gandireAu zdrobit a vietii veche urias, puternic lant;Secoli lungi ce-au ramas vaduvi de a Romei spirit mareL-au creat… In noi el este; noi il stingem. Daca moare,Noi murim… ramul din urma din trupina de giganti.
Cand il cugeti, cugetarea sufletu-ti divinizeaza.In trecut mergem, cum zeii trec in cer pe cai de raze.Peste adancimi de secoli ne ridica curcubei;Un popor de zei le trecem, caci prin evi de vecinicieAuzim cetatea sfanta cu-nmiita-i armonie…Si ne simtim mari, puternici, numai de-i gandim pe ei…
* * *
Miazanoaptea-n visuri d-iarna isi petrece-a ei viata.Doarme-n valurile-i sfinte si-n ruinele-i de gheata,Insotita de-ani o mie cu batranul rege Nord,Ce, superb in haina-i alba, barba-n vanturi, fruntea ninsa,Rece sufla,-n nori arunca vocea-i turbure si plansa,Imbatat de mandre stele si cantat de-al marii-acord.
Reci si tristi petreceau sotii; iarna-n zilele-i eterneVal de-argint peste pustiuri ca lintoliu il asterne.Vanturi reci is respirarea undelor ce-au amortit;Arfa lui prin nouri striga - inima-i e ger si gheata -Marea, ca sa delireze, vanturi sa mugeasca-nvata -Stelele s-oglinda-n neaua pe pustiul nesfarsit.
Dar atuncea cand soseste blanda miezenoptii ora,Ceru-albastru ca saphirul mandre raze il coloraSi din a Nordului frunte plin se nalta-astrul polar -Atunci marea nu rasare printre stanci de vant gonita,Vantul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurita,Toate trec cand raza-i alba cade-n marea de amar.
Si cand steaua se inalta de pe fruntea lui de rege,Nordu-atunci cu visuri mandre noaptea lungasi-o petrece.De pe stanca-n care trona, el picioare de granitLe intinde-n fundul marii cel amar si fara fine.Paru-i alb flutura-n vanturi, stuf de raze lungi, senine,Umerii, dealuri de neaua se inalta-n infinit.
Iara fruntea lui uscata sta prin viscole rebele,Surpand nourii cei aspri si amestecati cu stele -Jos e-nmormantat de mare, sus e-ncununat de cer;Atunci luciul marii turburi se aplana, se-nseninaSi din fundul ei salbatec auzi cantec, vezi lumina -Visul unei nopti de vara s-a amestecat in ger.
Si in fundul marii aspre, de safir mandre palateRidic boltile lor splendizi, s-a lor hale luminate,Stele de-aur ard in facle, pomi in floare se insir;Si prin aerul cel moale, cald si clar, prin dulci lumineVezi plutind copile albe ca si florile vergine,Imbracate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.
Albe sunt ca neaua noaptea, fata inecata-n raze -Priiveste insusi cerul dintre nouri sa le vaza:Despletit flutura pe-umeri, moale, dulce, parul blond.Noaptea-n nori viseaza stele si se uita-n fund de mare,Luna lin roseste-n fata de amor si de mirare,Se aplana de uimire valu-albastru vagabond.
Dara una-i fiica marii ca o lacrima de aur.Paru-i curge la calcaie ca un lung si scump tezaur:E a stelelor regina, e al noptii meteor.Ades alba dintre valuri de-a inot marea despicaSi albastrul bland al marii albul sanilor ridica,Valurile-n cant saluta santul apelor odor.
Acolo in fundul marii, in inalte-albastre hale,Sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhale;Odin sta-n frunte - cu parul de ninsoare incarcat;Acolo decid ei moartea Romei si o scriu in rune,Presun de argint si zale pun pe caii ca furtune -Astfel se gatesc de duca pentru drumu-ndelungat.
Si atunci furtuna mandra dezradacinat-a marea.Ea zvarlea frunti de talazuri catre stelele-arzatoare,Ridica sloiuri de gheata, le-arunca in sant de nori,Vrand sa sparga cu ei cerul. - Intr-un colt de cer e varaSi pe scarile de-ivoriu unii dintre zei coboara -Stralucea-n noaptea batrana fetele ca palizi sori.
Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare,Deschidea portale-albastre mandra si batrana mare.Desfacu apele-n doua dumnezeilor calariSi la tarm cu stance rupte de a undelor bataieS-adun toti. Aurul din plete lucea-n luna cea balaie,Coifuri straluceau albastre ca lumina sfintei mari.
Si pornesc. Odin s-arunca sulita prin nori de-arama,Care trece-un ac de aur intr-a cerului marama,Aratand pe neaua drumul l-al Italiei pamant.Ei se duc, se duc prin campii asternuti cu-alba ninsoare,Stralucea albastru-otelul de pe membrele barbare,Pletele le-imfla furtuna, barbile sclipeau in vant.
Ei apar pe-un damb al Romei - ea dormea sfanta s-antica.Peste lumea-i adormita cate-o stea din ceruri pica,Secoli gramaditi intr-insa dorm ca si cand n-ar fi fost.Cugetat-ati vre odata noaptea ce-i lumea intinsa?Visurile Omenirei, dorurile ei nenvinseDorm… Daca ar dormi vecinic - cine-ar sti ca ele-au fost?
Tara pare-a fi a lunei mandra, vesela gradina.Lumina un gand de aur, sus prin nori, luna cea plina,Roma-n stele straluceste pe-a ei damburi, langa rau;Ei privesc Urbea eterna, ce pe dealuri lin straluce,Sulita pe loc s-opreste, se preface-n d-aur cruce.Odin moare - Tibrul este a Credintei lui sicriu.
* * *
Cum sub stanci, in intuneric, maruntaile de-aramaA pamantului, in lanturi tin legat si fara teamaSufletul muiat in flacari a vulcanului grozav,Astfel secoli de-ntuneric tin in lanturi d-umilireSpiritul, ce-adanc se zbate intr-a populilor fire,Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar iesi, le-ar face prav.
Dar de secoli fierbe lumea din adancuri sa se scoale.Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori isi face caleSi ingoapa sub cenusa creatiunea unei tari,Astfel fiii tari si tineri unor secole batraneLumea din incheieture vor s-o scoata, din tataneSa o smulga, s-o arunce in zbucnirea nouei eri.
Tricolorul plin de sange e-mplantat in baricade,Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cadeSi poporul muge falnic, ca un oce?n trezit;Sfarma tot si pe-a lui valuri ce le urca cu mandrie,El inalta firi cumplite, cari-l duc, o vijelie,Sa ingroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.
Si prin negrele icoane unor zile fara frauri,Unde viata e-o scanteie, unde sange curge-n rauri,Palid, adancit, sinistru, trece tigrul Robespierre;Si privirea-i sangeroasa s-alinteaza ca spre panda:Caci ce scrie e-o sentinta, ce gandeste e-o osanda -Intr-un cran sapat ca-n piatra fierb gandirile-i de fier.
Dar el cade - si s-asaza ale marii nalte unde.A dreptatii aspra raza in popor adanc patrunde,Zilele de ingrozire s-a contras intr-un fantom;Dar puteri nelinistite, ce traiesc in adancime,Ar vrea tarmul sa-l evada, sa inece cu marimeLumea. Ele se concentra in suflarea unui om,
Mare, ca-i purtat pe umeri de adanci si mandre vremuri:Caci gandiri, cari iesise dintr-a lumii lung cutremur,El le poart-unite-n frunte si le scrie pe stindard;Cand in lumea subjugata pentru drepturi ridic-arma,Aratarea-i salutata de popoare… regi se sfarmaSi a gloriei mandre stele intr-a lumei noapte ard.
Si de-aceea a lui flamuri le-nsotesc cu-nsufletire.El ii duce la invingeri, el ii duce la peire.Cine moare - moare-n cuget c-a ramas traind in el;Tot ce-i nobil si puternic in ast secol de mandrieIl umeaza… Caci prin noaptea unei lumi in batalieLin luceste-eterna pace, luminos si mandru tel.
Catra telul care-n noapte le luceste ca un soareEi se duc prin zeci de lupte, urmarindu-l cu ardoare,Zeci de mii cad, pe-a lor urme rasar alte zeci de mii,Steaua-i duce, ei urmeaza printre veri si printre ierne,Pana unde-eterna iarna munti de neaua-n campi asterne,Unde crivatul viseaza uriase vijelii.
S-atunci Nordul se starneste din ruinele-i de gheata,Muntii plutitori si-i sfarma si pe-a campurilor fataEl ridica visuri nalte… volburi mari de frig se vadSi trecand peste ostire o ingroapa… Si cu falaEl ridica drept faclie aurora-i borealaPeste-ostirea-ntroienita in pustiul… de omat.
Nordul m-a invins - ideea m-a lasat. Si ca un soareVezi ca-ncepe a apune intr-a secolilor mare,Aruncand ultima-i raza peste Domul d-invalizi.La apus priveste lumea in duioasa ei uimire.N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gandireA trait in el… Cu dansul cartea lumii iar s-a-nchis.
Exilat in stance sure si-n titanica-i gandire,Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire,De pe-o piatra el priveste lingusirea marii-adanci;Acolo, gonit de soarte si de ganduri, el adoarme,Cu durere-adanca marea vrea pamantul sa-l rastoarne -Si izbea mugind de doliu in mormantul lui de stanci.
Sori se sting si cad in caos mari sisteme planetare,Dar a omului gandire sa le masure e-n stare…Cine-mi masur-adancimea - dintr-un om?… nu -dintr-un gandNeaprofundabil. Vana e-a-nvatatilor ghicire.Cum in fire-s numai margini, e in om nemarginire.Cat geniu, cata putere - intr-o mana de pamant.
Intr-un cran uscat si palid ce-l acoperi cu o mana,Evi intregi de cugetare traiesc pacinic impreuna,Univers, rauri de stele - fluvii cu mase de sori;Viata turbure si mare a popoarelor trecute,A veciei vai deschise-s cu-adancimi necunoscute,Vezi icoana unui secol langa chipul unei flori!
Tu, ce in campii de caos semeni stele - sfant si mare,Din ruinele gandirii-mi, o, rasari, clar ca un soare,Rupe valur?le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gandire,Ce tii boltile tariei sa nu cada-n risipire,Cine esti?… Sa pot pricepe si icoana ta… pe om.
Fulgera-n norii de secoli unde-ngropi a ta marime,Printre boltile surpate sa ma uit in adancime:De-oi vedea a ta comoara, nu regret chiar de-oi muri.Oare viata omenirei nu te cauta pe tine?Eu un om de te-as cunoaste chiar sa mor mi-ar parea bine.Dar sa stiu - semeni furnicei ce cuteaz-a te gandi?
Cine-a pus aste seminte ce-arunc ramure de raze,Intr-a caosului campuri, printre veacuri numeroase,Ramuri ce purced cu toate dintr-o inima de om?A pus ganduri uriase intr-o teasta de furnica,O vointa-atat de mare-ntr-o putere-atat de mica,Gramadind nemarginirea in sclipitu-unui atom.
Vai! in van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire!Tu cuprinzi intregul spatiu cu a lui nemarginireSi icoana-ti n-o inventa omul mic si-n margini strans.Jucaria sclipitoare de gandiri si de sentinte,Incurcatele sofisme nu explic a ta fiintaSi asupra cugetarii-ti pe multi moartea i-a surprins.
Oamenii au facut chipuri ce ziceau ca-ti seaman tie,Te-au sapat in munti de piatra, te-au sculptat intr-o cutie,Ici erai zidit din stance, colo-n aschii de lemn sfant;S-apoi vrura ca din chipu-ti sa explice toate. MutaLa rugare si la hula idola de ei facutaRamanea!… Un gand puternic, dar nimic - decat un gand.
In zadar trimit prin secoli de-ntrebari o vijelie,Sa te cate-n hieroglife din Arabia pustie,Unde Samum isi zideste vise-n aer, din nisip.Ele trec pustiul mandru s-apoi se coboara-n mare,Unde mitele cu-albastre valuri lungi, stralucitoare,Inecand a mele ganduri de lungi maluri le risip.
Prefacute-n vulturi ageri cu aripi fulgeratoare,C-ochi adanci si plini de mite, i-au trimis in cer sa zboare,Dar orbite, cu-aripi arse pe pamant cad indarat;Prefacute-n stele de-aur merg pan? l-a veciei usa,Dara arse cad din ceruri si-mi ning capul cu cenusaSi cand cred s-aflu-adevarul ma trezesc - c-am fost poet.
Ca s-explic a ta fiinta, de gandiri am pus popoare,Ca idee pe idee sa cladeasca pan-in soare,Cum popoarele antice in al Asiei pamantAu unit stanca pe stanca, mur pe mur s-ajunga-n ceruri.Un graunte de-ndoiala mestecat in adevaruriSi popoarele-mi de ganduri risipescu-se in vant.
Cum esti tu nimeni n-o stie. Intrebarile de tine,Pe-a istoriei lungi unde, se ridica ca ruineSi prin valuri de gandire mitici stance se sulev;Nici un chip pe care lumea ti-l atribuieste tieNu-i etern, ci cu mari cete d-ingeri, de fiinti o mie,C-un cer incarcat de mite asfintesti din ev in ev.
Timp, caci din izvoru-ti curge a istoriei gandire,Poti raspunde la-ntrebarea ce patrunde-a noastra fire,La enigmele din cari ne simtim a fi compusi?Nu!… Tu masuri intervalul de la leagan pan? la groapa.In ast spat? nu-i adevarul. Orologiu esti [ce sapa…]Tu, nedand vo dezlegare, duci l-a dezlegarei usi.
S-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire.Din marire la cadere, din cadere la marireAstfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei;In zadar palizi, sinistri, o privesc cugetatoriiSi vor cursul sa-l abata… Combinatii iluzorii -E apus de Zeitate s-asfintire de idei.
Nimeni soarele n-opreste sa apuie-n murgul serei,Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetarii,Nimeni noaptea sa se-ntinda pe-a istoriei mormant;Multi copii batrani crezut-au cum ca ei guverna lume,Nesimtind ca-s dusi ei singuri de un val fara de nume,Ca planetul ce ii poarta cugeta adanc si sfant.
Se-nmultesc semnele vremei, iara cerul de-nserareRosu-i de razboaie crunte, de-arderi mari, de disperareSi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;Soarele divin ce-apune varsa ultimile-i razePe-a istoriei campie mult iubita si se lasaIn oceanul de-ntuneric, ce s-arata inamic.
Spune-o veste cum ca-n tara unde fug a lumii zileSa traiasca mai departe, stralucite si copile,Intr-a noptilor gradine stele cresc in loc de flori;Unde-n codrii de arama canta-n crengi arfe-atarnate,Zmeii-si fac din cate-un munte uriasele palate -E un lac cu apa vie intr-un ses incantator.
Cine bea din el nu moare… O, as bea, sa vad anumeC-a venit domnia mortii, sfaramand batrana lume -Stele cad si in cadere alte lumi rup cu lovire;Intr-a cerurilor doma tunetele sa vuiascaCa mari clopote de jale, fulgere sa straluceascaCa faclii curate, sfinte pe pamantu-nmormantat.
Marea valur?le sa-si miste si sa tremure murinda,Norii, vulturii mari?mbrii, a lor aripi sa-si aprinda,Fulgeri rataciti s-alerge spintecand aerul mort;In catapeteasma lumii soarele sa-ngalbeneasca,Ai peirii palizi ingeri dintre flacare sa creascaSi sa rupa panz-albastra pe-a cerimei intins cort.
Fulgerele sa inghete sus in nori. Sa amorteascaTunetul si-adanc sa taca. Soarele sa palpaiasca,Sa se stinga… Stele-n ceruri tremurand sa cada jos:Raur?le sa se-nfioare si-n pamant sa se ascunzaSi sa sece-a lumei fata, sa se faca neagra. FrunzeGalbene, uscate, cerul lumile sa-si cearna jos.
Moartea-ntinda peste lume uriasele-i aripe:Intunericul e haina ingropatelor risipe.Cate-o stea intarziata stinge izvorul ei mic.Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie.Cand nimic se intampla-va pe intinderea pustieAm sa-ntreb: Ce-a ramas, oame, din puterea ta? - Nimic!!
Dar la ce sa beau din lacul ce da viata nesfarsita,Ca sa vad istoria lumii dinainte-mi repetita,Cu aceleasi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?Si sa vad cum nasc popoare, cum traiesc, cum mor. Si toateCu virtuti, vicii aceleasi, cu mizerii repetate…Vrei viitorul a-l cunoaste, te intoarce spre trecut.
Din agheazima din lacul, ce te-nchina nemurirei,E o picatura-n vinul poeziei s-a gandirei,Dar o picatura numai. Decat altele, ce mor,Ele tin mai mult. Umane, vor pieri si ele toate.In zadar le scrii in piatra si le crezi eternizate,Caci eterna-i numai moartea, ce-i viata-i trecator.
Si de-aceea beau paharul poeziei infocate.Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegateSa citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura -In zadar o masuram noi cu-a gandirilor masura,Caci gandiri le-s fantome, cand viata este vis.
In vremi de mult trecute, cand stelele din ceriuriErau copile albe cu parul blond si desSi coborand pe raza tara lor de misteruriIn marea cea albastra se cufundau ades;Cand basmele iubite erau inc-adevaruri,Cand gandul era paza de vis si de eres,Era pe lumea asta o mandra-mparatieCe-avea popoare mandre, mandre cetati o mie.
Domnea in ea atuncea un imparat prea mare,Batran, cu ani o suta pe fruntea lui de nea,Si mana lui zbarcita, uscata insa tare,A tarilor lungi frauri puternic le tinea.Si tarile-nflorite si-ntunecata mareLa glasul lui puternic gigantic se misca.Dar nu se mira lumea de bratu-i ce supune,Ci de a lui adanca si dreapta-ntelepciune.
In sala cu muri netezi de-o marmora de ceara,Pe jos covoare mandre, cu stalpi de aur blond,Cu arcuri ce-si ridica boltirea temerara,Cu stele ca flori rosii pe-albastrul ei plafond,Cu arbori ce din iarna fac blanda primavaraSi-ntind umbre cu miros pe-a salei intins rond,Acolo sta-mparatul… - boierii lui de sfat -Pe tronu-i de-aur rosu sta mut si nemiscat.
Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase,Pletele argintoase pe umerii-i cadeaSi barba lui cea lunga pe piept ii cadea deasa,Dar ochii, stele negre, intunecati sclipea;Sprincenele-i batrane se-ntunecau stufoase,In mana sceptru de-aur, povara lui cea grea,Pe fruntea lui cea ninsa de aur diadem -Parea c-asteapta-a mortii intunecos problem.
Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoarePareau ca-s zile stinse pierdute in trecut,Cu fetele lor palizi ca raza cea de soare,Carunti, cu barbe albe pe pieptul cel tacut;Pe frunti se gramadise a anilor ninsoare,Pe umerii lor vremea cu pasi mari a trecut.Ca zilele ce-s stinse, ei din trecutul lorPriveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.
Deodata imparatul din tronul lui se scoalaCa regele pustiei din stanca de granit;In curte oastea suna cantarea triumfala,Poporul o aude miscandu-se ?miit.Din muri, din stalpii netezi, stindardele de falaDesfasurate tremur la zgomotul ivit.Lui glasul ii tremura… dar raspicat si blandVorbe margaritare le-nsira tremurand.
- Vremea pe ai mei umeri s-a gramadit batrana.Din oase si din vine a stors a vietii sucSi slaba si uscata e-mparateasca-mi mana.Brad invechit prin stance pe tronu-mi ma usuc,Curand va-ntinde moartea mantaua ei cea brunaPe mine… Si suflarea-mi aripile-i o duc.Cu rece-agheazma moartea fruntea mea o sfintesteSi inima-mi batrana bataile-si rareste.
Si sufletu-mi pan? n-a-ntins imflatele-i aripeSpre-a stelelor imperiu intins ca si un cort,Nainte pana corpu-mi sa cada in risipe,Nainte de-a se rupe a vietii mele tort,Rog cerul sa-nmulteasca hotarnicele clipe,S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port -Pe-a fiului meu umeri voi pune pan? traiescImperiul gigantic, purpuru-mparatesc.
Dar viata are multe alunecusuri rele,Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel dragSi fraurile lumii sa i se para grele,Din mani el sa le scape la al domniei prag;Caci zielele-unui rege primejdii au in ele -El poate sa aleaga-a placerilor siragSi-atunci devine umbra - pe mana de miseiCad fraiele si dansii duc lumea cum vor ei.
Nainte de a pune pe brunele lui pleteCoroana mea de aur - eu voi ca sa-l incerc.Nu voi ca sa se lase placerilor sireteCe strang in lant de roze a cugetarei cerc;Nu voi ca lumea asta cu visuri sa-l imbete,Caci cei mai multi din oameni dupa nimic alerg -Sa vada-n cartea lumii un inteles deschis,Caci altfel viata-i umbra si zilele sunt vis.
De-aceea inainte de-a mortii-mi santa oraV-am adunat, pe-al vietii-mi mintos areopag.De-acolo de-unde rauri spumoase se coboaraIn umbra-ntunecoasa a codrilor de fag,Pe muntele gigantic ce fruntea si-o strecoaraPrin nori pana la soare - traieste-un batran mag.Cand inca eram tanar, el tot batran era:Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.
In fruntea lui e stransa un ev de-ntepelciune,Viata lumii toate in minte-i a-ncaput.Trecutul… viitorul el poate-a ti le spune;Batranu-i ca si vremea cea fara de-nceputSi soarele din ceruri la glasu-i se supune,Al astrilor mers vecinic urmeaza ochiu-i mut.De-aceea voi ca dansul pe fiul meu sa-nveteCari carari a vietii-s desarte, cari marete.
Dar el din a lui munte in veci nu se coboara,Caci nu vrea ca sa piarda din ochi a lumei cai,Ca nu cumva masura, cu care el masoara,In lipsa-i sa se schimbe… si el, intors din vai,Silit ca sa inceapa din inceputu-i iara,Sa nu poata s-opeasca gandirea celor rai.Si cine-enigma vietii voieste s-o descuie,Acela acel munte pe jos trebui sa-l suie.
Cu buclele lui negre, ce mandre stralucite!Cu fata lui cea trasa, ce dureros de pal!Cu ochii mari ce-si primbla privirile-i unite,C-o frunte-n bucle-si pierde puternicu-i oval -Astfel feciorul tanar pe cugetu-i [tintit e].Sta rezemat de pragul auritului portal:A tatalui sau vorba aude si se-nchina -Un semn ca se supune masurei ce-o destina.
S-apropie cu pasuri modeste, line, rareSi umil ingenunche pe treapta de la tron:- Pe mane, pe cand noaptea v-aprinde blandu-i soare,Cand clopotul va plange cu-al serei dulce ton,Atunci eu ma voi duce, pe calul pag calare,M-oi duce pan? la poala a muntelui PionS-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am sa sui,Ca gandurilor mele aripe sa le pui.
Aripe, ca sa stie ce e desertaciunea:Sa treaca ale lumii curs mizer si meschin,Ca pasul vietii-mi toate sa-l duca-ntelepciunea,Ca sigur ca calc calea vietii cea de spini,Ca tot ce eu voi face sa fie fapte bune,Sa n-ascult decat glasu-adevarului senin;Si sarcina vietii-mi sa-mi fie cat de grea,Voi sti s-urmez, parinte, cu ravna calea ta.
In munti ce puternici din codri s-ardica,Giganti cu picioare de stanci de granit,Cu fruntea trasnita ei norii despicaSi vulturii-n creieri palate-si ridicaSi-uimiti stau in soare privindu-l tintit.
Acolo prin ruini, prin stanci gramaditeE pestera neagra zahastrului mag;Stejari pravaliti peste rauri cumpliteSi stanuri batrane cu muschi coperite;Incet se cutremur copacii de fag.
Vuind furtunoasa-i si strasnica arpaTrec vanturi si clatin padurea de brad,Praval pietre mari din culmea cea stearpa,Arunca bucati cu pomi si cu iarba,Ce-n urlet de rauri se naruie, cad.
Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamaSi-i mana cu glasul de tunet adanc,Vuieste a vantului arfa de-aramaSi vulturu-n doliu copiii si-i cheama,Prin nouri cad stele si-n abis se sting.
Si grindini cu gheata cu ghemuri ca rodiiSe sparg de a stancelor coaste de fierSi-n ceruri se-ncurca auritele zodiiSi dracii la rauri adun licapodiiSi iarna mugeste calare pe ger.
Deasupa-astui munte cu fruntea sterpita,Deasupra de lume, deasupra de nori,Sta magul; priveste furtuna pornita:Deasupra lui, soare cu raza iubita,Desupt, iarna, ploaie, zapada, fiori.
El cartea-si deschide, la ceruri privesteSi zodii descurca in lungul lor mers.E-o carte ce nimeni in veci n-o citeste,Cu semnele strambe intoarse-arabeste:Sunt legile-n semne din ast univers.
Cu barba lui alba de vant rascolita,Arunca pe lume el ochii lui suriSi chinuie vantul cu-aripa zburlita,Aduna si sparge o turma cumplitaDe nori ce alearga trasnind in paduri.
Prin noaptea batrana, ursuza, voinica,Prin nori ce se clatin, se lupta, se sparg,Feciorul de rege trecea fara frica -Pe munte luceste o flacara micaCu raze ce taie-ntunerecul larg.
In van la picioare-i fug rauri spumateSi stancele rupte in cale-i s-atin,Nimic nu-i in stare s-opreasca vodata:Cu pasul lui sigur prin rauri inoata,Se-ndreapta spre telul cel mic si senin.
Stejarii cei rupti sunt podete pe rauri,Lumine de fulger carari ii arat,Desi cerul lasa a vantului frauriS-azvarle toti norii de-a muntelui brauri,El trece la astrul ce luce curat.
Retras in sala mare de marmura trandafirie,Incins in stralucitul si negrul lui talar,Privirea lui o nalta pe-a cerului campieSi cugetul lui zboara in lumi fara hotar.Si gand cu gand se-mbina in lunga reverie,Si buzele-i se misca c-un zambet bland, amar,Si sufletul il implu dorinti nemarginite,Ca marea de adance cu valur?le uimite.
Ce sufletu-i doreste se-ntreaba si nu stie,Se uita-n stele,-n luna, ce ca un vis de-argintCu fata ei cea blonda lungi nourii sfasieSi visuri lungi gandirea i-o-mbata si i-o mint.Aripa unui inger el simte ca-l mangaieSi neteda lui frunte o-atinge tremurand -Si gatul astui inger ar vrea ca sa-l cuprinza,Cu el sa zboare-n tara steloasa si intinsa.
"Spun mite - zice singur - ca orice om in lumePe-a cerului nemargini el are-o blanda stea,Ce-n cartea veciniciei e-unita cu-a lui nume,Ca pentru el s-aprinde lumina ei de nea;De-aceea-ntreb gandirea-mi, ca sa-mi raspund-anumeDin marea cea albastra care e steaua mea?E-acel trandafir rosu, ce mut-duios-uimitLuceste-un gand de aur deasupra-mi in zenit?
Un om se naste - un inger o stea din cer aprindeSi pe pamant coboara in corpul lui de lut,A gandurilor aripi in om el le intindeSi pune graiul dulce in pieptul lui cel mut.O candela a vietii, de cer steaua depindeSi imbla scriind soartea a omului nascut.Cand moare a lui suflet, aripele si-a-ntinsSi renturnand in ceruri pe drum steaua a stins.
Dar ce e acea steaua? E-o candela aprinsa,De-a cerului mari valuri e dusa pe-al ei drum?E-o para aurita de-a firii pom suspinsaCe cade scuturata de-a mortii lung samum?Si daca e o lume puternica, intinsa,De viata mea-i legata viata unei lumi?Pe capul meu si-ntoarce destinurile sale,Cand mor ea cade stinsa-ntr-a caosului vale?
De ce de-a mea viata o lume e legata,De ce un inger palid din cer s-a coborat,Ca trupul meu sa-nvie cu flacara-i curata,De ce-un geniu coboara in corpul cel urat,De ce orice fiinta din cer e condamnataO viata sa petreaca in scutece varat?Cine prescrie legea la orice inger blandCa-n viata-i sa coboare o data pe pamant?"
Si murii netezi, rosii, de marmura curataLumina lunii blande in sala o resfrang.Si aeru-mprejuru-i, lumina-i colorata,Caci razele se-mbina, se turbura, se frang,Si-n dulcea atmosfera uimita, purpurataS-aud glasuri usoare ca arfe care plang.Dar nu-i sunet aievea… ci-a gandurilor saleGlas tremurat si dulce ii raspandea cu jale:
"Cand Dumnezeu creeaza de geniuri o ceataSa cerce vrea p-oricare de-i rau ori de e bun,Caci nu vrea sa mai vada cum a vazut odataCa cete rele d-ingeri la glas nu se supun,Ca cerul il rascoala cu mintea turburataPan? ce trasniti se praval in caosul strabun;De-aceea-in om ce naste, din ingeri orisicareOdata-n vecinicia-i coboara spre cercare.
Cand suna-n viata lumii a miezenoptii ora,Atunci prin ceruri imbla zambind amorul orb,De ingeri suflete-albe vazandu-l se coloraSi ochii lor albastri privirea lui o sorb;Plecand spre pamant ochii ei timizi se-namoraIn pamantesti fiinte cu fragedul lor corp,Si prin a lumii vama cobor bolnavi de-amorIn corpurile de-oameni ce-astept venirea lor.
Dar pan? ce corpu-n lume un inger il cuprinde,Deasupra vamii lumii pe luminoase caiImperiul lui cel mare o stea in cer aprinde -Acolo el domneste, lasand a lumii vai.Dar de viata-i lumeasca domnia-n cer depinde:De-i rau, steaua s-arunca in noaptea celor raiSi lumile nestinse pe-a cerului cununiImperii sunt intinse a ingerilor buni.
Abia parasesc unii a domei mari pilastri,Abia parasesc cerul si infloritu-i cort,Abia au vreme-a pierde puternicii lor astri,Coboara-n lume, afla amorul lor ca-i mort.Atunci il iau in brate si luminand albastriIn lumea lor bogata cu lacrimi ei il port -Sunt ingeri blanzi si timizi, asa nevinovatiIncat in asta lume nu trebuiesc cercati.
A unui inger palid ursita pamanteascaLegata e de soarta corpului ce-l aleg.Atarna de viata domnia lor cereasca:Ce samana in lume, in stele ei culeg;Nefericiti adesea, ce-o soarte-mparateasca,Un om ce-i nascut mare in lume isi aleg;Un imparat puternic dar infocat, cand moare:O stea uriesasca in caos se coboara.
Dar in acest cer mare ce-n mii de lumi lucesteTu nu ai nici un inger, tu nu ai nici o stea,Cand cartea lumii mare Dumnezeu o citesteSe-mpiedica la cifra vietii-ti far? sa vrea.In planu-eternitatii viata-ti gresala este,De zilele-ti nu este legat-o lume-a ta.Genii beau vinu-uitarii, cand se cobor din ceruri;Deschise-ti-s, nebandu-l, a lumilor misteruri.
Greseli de astea-n lume se-ntampla-adesea multeSi-ncurca-a veciniciei mult inteleptul plan.Gasesti in lume oameni cu mintile oculteCari cunosc a lumii gandire de titan;Sa stii insa ca oamenii in veci nu vor s-asculteSi-n basme au un nume: li zice nazdravan.La ganduri uriase a lor minte asuda,Da? oamenii-i inconjor si nu vor sa-i auda.
Desi rari si putini-s, lumea nu va sa-i vaza,Viata lor e lupta, cand mor se duc neplansi.Ei n-au avut la leagan un bland inger de pazaSi-a lor ochi de durere sunt turbure, si stinsi;Dara desi blanzi ingeri nu-si varsa a lor razeIn sufletul lor, totusi ei mari is si distinsi,Caci Dumnezeu in lume le tine loc de tataSi pune pe-a lor frunte gandirea lui bogata.
Dar - e un inger palid cu lungi aripi si negre,In aste firi marete in veci e-namorat.Pacat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre,Intorsu lui omoara p-oricine l-a-ascultat,Seducator trimite placerile alegreSi de asculti cantarea-i geniu-ti e sfarmat.A celor trecatoare in mana lui e soarte,Frumosu-i ca nealtii si numele-i e: Moarte!
De-aceea sa n-asculti tu sublima lui cantare,Caci morti-s pe vecie acei ce o ascult,In fiecare secol un alt amant el areSi cel care-l iubeste ramane-n veci ocult.Asculta glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.De Domnul eu trimisu-s, caci te iubeste mult,Sa scap a ta fiinta de caosu-i imens -Eu in glasul gandirii-ti am pus acesta sens.
Ca dincolo de groapa imperiu n-ai o lume,De asta tie n-are de ce sa-ti para rau;A geniului imperiu: gandirea lui - anume;A sufletului spatiu e insusi el. Ca grauVei samana in ceruri a gandurilor sumeSi-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.Ca-n lumea dinafara tu nu ai mostenire,A pus in tine Domnul nemargini de gandire.
In aste mari nemargini unde gandiri ca steleLin infloresc, miriade s-amesteca, contrag;Zidite-n dome mandre, de cugetari casteleSe darma la suflarea-ti si-n taina se desfacSau la dorinta-ti numai se misca ca margeleSi sub cantari, ce vibra - se-ntuneca si tac;Asta nemarginire de gand ce-i pusa-n tineO lume e in lume si in vecie tine.
Cand mintea va cuprinde viata ta lumeasca,Cand corpul tau cadea-va de vreme risipit,Vei cobori tu singur in viata-ti sufleteascaSi vei dura in spatiu-i stelos nemarginit;Cum Dumnezeu cuprinde cu viata lui cereascaLumi, stele, timp si spatiu s-atomul nezarit,Cum toate-s el si dansul in toate e cuprins,Astfel tu vei fi mare ca gandul tau intins.
De-asta viata mandra de vrei sa ai o stire,Gandeste num-atuncea la visuri si la somn,Ca mort e corpul rece in noapte, nesimtire,Pe creatiuni bogate sufletul este domn;In ocean de stele, prin sori, nemarginire,El imbla, risipeste gandirile prin somn;Desi nu sunt aievea aceste lumi solare,El tot le vede, simte, le-aude si le are.
Cand omul risipitu-i, un lut fara suflare,Sufletul in afara ramane surd si orb:Un cantec fara arpa, o raza fara soare,Un murmur fara ape, e suflet fara corp,Dar inauntru-i este o lume-ntinsa mare,Aievea-i pentru dansul. Cum picaturi ce sorbToate razele lumii intr-un graunte-uimit,In el is toate, dansul e-n toate ce-a gandit."
Seraful isi sfarsise vibrata-cugetare,Gandirea tace-asemeni in fiul de-mparat,Si galbena ca gheata rupta din nori rasareLuna si trece moarta pe cortu-nnouratSi cerul nori gandeste, nori mari de razbunareCe vor sa biciuiasca pamantul rasculatSi noaptea-insira ceasuri pe firu-i incolorCa raul care-si mana trecutu-n viitor.
Deodata vede ca nori se despicaIn doua si cale ii fac printre ei.Ajunsu-i in culme, sub dansul o clicaDe vanturi s-alunga prin nouri si-si stricaAripa de stance, se clatin in vai.
Sub el vijelia cea neagra, turbata,Cu caii de fulger, cutreier nebuniSi bate in vanturi, pe nori rasturnata,Ea stancile-ndoaie si grindina fata,Amesteca lumea, framanta furtuni.
Deasupra-i pe bolta albastra, senina,Cald soare luceste si imbla cu drag.Pe-a muntelui stresna de stanci si ruina,Pe-o stea pravalita, cu cartea in mana,Adanc se gandeste puternicul mag.
- Parinte - el zice - si-adanc i se-nchina,Batranul meu tata aici m-a trimis.- Venit-ai? - batranul raspunde - suspina,Pe fata lui trece zambire senina,C-o mana el cartea cea veche a-nchis. -
Vazut-am din carte-mi ca viata batranaCurand se sfarseste - s-asupra-astui gandUitat-am eu lumea - durere strainaIn suflet patrunse, cu-aripi de lumina -Si pan? ma uitasem scapa din pamant
Furtuna turbata… Din mii de furtuneCe-asupra pamantului imbla zburand,Sunt cateva cari de mult is nebune,De-aceea legate de pietre batraneLe tin incuiate-ntr-a muntelui fund.
Si pan? m-apucase de tatal tau jele,Bag seama ca una din ele-a scapat,A rupt cu aripa vo cateva stele,Trantitu-le-a-n nouri si-n vanturi rebeleSi codrii mei vecinici i-a mai maturat.
Asteapta, copile, sa caut o vrajaIn carte… Sa chem eu giganticul vant.Pe aripi sa-i puie o mie de maje,S-o lege de stance, sa-i steie de strajaIn neagra-nchisoare in fund de pamant…
Sopteste; vant falnic furtuna o-nhata,Aripele-i leaga - o baga in stanci,Acolo cu lanturi o leaga de brate;Cu-ncetul a cerului nori se desfata,Incet se-ncretesc peste vaile-adanci.
- Copile, acuma pericol nu este -Urmeaza-mi in munte, in salele-mi mari,Acolo-mi vei spune de tatal tau veste.In viata-ne fost-am Pilad si Oreste -El moare - si-n lume raman singur iar.
Nainte de moarte trimis-a pe tine,Ca vietii-ti sa dau eu batranul meu sfatSi asta desigur facut-a el bine:Primejdii te-asteapta si, fara de mine,Se poate de ele ca n-ai fi scapat.
De-ai fi ca alti oameni, atuncea se poateCa soarta ta-n bine din rau as schimba,Dar semnul tau nu sta in cartea mea toata.A sortilor stele de mine-s purtate,Da? tu in tot cerul nu ai nici o stea.
De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.Scrisoarea-ti menita eu nu pot s-o schimb.Ce e pot preface… Ce-n stele senineNu-i scris - eu nu pot sti. Sunt scrieri streineGandite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.
Dar pot sa-ti arat a pierzarilor cale,Ca-n ea sa n-aluneci, ca neademenitDe-un inger c-ochi verzi, cu trasurile pale,Ce lumii aduce durere si jaleDe moarte, de care adanc esti iubit.
El zice s-alene coboara la vale,La porti uriase ce duc in spelunci.De stanci prabusite gigantici portaleDescuie si intra in mandrele haleDe marmura neagra, intinse si lungi.
Pilastri de aur pe muri se coboara,Pe jos sunt covoare tesute-n flori viiSi stele in candeli dulci raze presaraSi aeru-i dulce ca-n noaptea de varaSi razele-s calde si trandafirii.
Prin hala cea mare, cu pasure lineEi trec si prin bolte sapate-n granitEi intra-ntr-o sala cu miroase plina;A murilor marmuri lucind ebenineCa negre oglinde de tuci lustruit.
Batranul in urma-i el poarta o-nchide.Adanc intuneric i-nconjur-atunci -Pe masa cea mare incet el aprindePotirul albastru viorelei cei blande,Ea-arunca-n negru-aer raze, vinete dungi.
Pe-un tron, imparatul, de rosa matasaS-asaza, se uita-n marmoreii muri,Batranul alaturi pe-un scaun se lasaSi flori raspandesc adormite miroaseCa mirosul proaspat a verzii paduri.
Si razele-albastre prin sala alearga.Fantastic batranul s-ardica si blandIn aer inalta puternica-i varga.Pe-oglinda cea neagra, profunda si largaIncet-incet pare o umbra de-argint.
E vanat la fata ca margaritarul,Pe albii lui umeri aripi se desfacSi luciu c-argintul ii este talarul;In mana lui mica el tine paharulSomniei… Pe frunte-i flori rosii de mac.
Cad pletele, blonde si lungi spice de-aur,Inchisa-n lungi gene privirea lui sta;O cupa cu versuri, cu cifre de maurIa-n mana batranul - ca sange de taur,Un vin rosu toarna si regelui da.
Vazand umbra alba pe negrul parete,Din tron imparatul genunchie uimit,In vis umbra rade - si lungile-i pleteCa aurul blonde se las raschietePe netezii umeri, pe albul ei gat.
- E somnul - batranu-n ureche ii spune -O vorba sa nu spui, caci daca nu taci,Ca visul el piere - cu greu se supuneLa magica-mi vorba - las stele sa sune,Ca-n tabla cea neagra sa-l prind. - Tu sa faci
Ce-oi spune. O cupa pe margini cu aurEl ia si-n ea varsa cristalicul vin.Stau in jurul cupei cu cifre de maurObscunse vraji scrise… Ca sange de taurE vinul si totusi e clar ca rubin.
- Bea - zice - atunci somnul din muri se coboaraSi ochii-ti saruta cu dulce suras;Atunci tu grumazu-i cu bratu-nconjoara,El aripa lui si-o ridica si zboara,Te duce cu dansul in lumea de vis.