Si junele bea si adoarme. Deodata,Pe ochi buze calde si moi a simtit.El bratul si-ntinde si-nlantuie-ndataA umbrei dulci umeri si netezi… UmflataEl simte aripa ca-n sus a pornit.
Pe umerii umbrei el fruntea si-o lasaSi-aude suflarea-i cea calda batandSi dus el se simte in lumi luminoase,In corure sfinte, prin stele-auroaseAude cum suna aripa de-argint.
El ochi-si deschide, deasupra lui vedeDoi ochi mari albastri, adanci, visatori.A lui fericire el mai ca n-o crede,El gura si-apasa pe blondele-i pleteSi fata cea pala i-o mangaie-n dor.
E beat de a visului lunga magie,In brate-i pe inger mai tare-a cuprinsSi umbra surade, cu-aripa-l mangaieSi gura-si apleaca in dulce betie,I-apasa pe buze-i sarutu-i aprins.
- Vezi tu - zice umbra - pe-a haului vale:Pamantul cu muntii-i ce fumega stins,Cu mari adormite ce murmura-n jale;Dorm populii, tari si cetatile sale.Deasupra-ti, oceanul de stele intins.
Pamantul departe-ntr-un punct s-a contrage,Caci lumi de departe in puncte se schimb,Dispar a pamantului viziune vage,A stelelor tara curata se trage,Alearga, traieste a astrilor timp.
O stea, un imperiu intins e si mare,Cu sute de tari si cu mii de fiinti.Cetatile mari raspandite-s in soare,Palate de-argint se ridic ganditoareSi regii sunt ingeri cu aripi de-arginti.
Si sufletul liber privirea-i santitaO nalta pe stelnicul, marele plai:O patrie noua sublima, iubita,De cantece plina din veacuri fugite -Aici lumea-antica urmeaza-a ei trai.
Vezi steaua ca muntii si-ntoarse si mareaImbland neclintita in vecinicu-i mers.A anilor spat? le destina un soare:La una-i mai mic si la alta mai mareCaci sorii scriu timpu-n acest univers.
Curand vom ajunge pe steaua senina,Pe care in ceruri numesc-o a mea.De visuri, de umbre, de cantec e plina.Curand vom intra in campia ei linaSi-n urma-ti pamantul ramane - o stea.
Magul ramas in munte, din el iesi afara,Pe-o piatra detunata el sede peste vai,Priveste. - Codrii mangai cu vant de primavaraA lui frunte uscata, adancii ochi ai sai.
Se suie-n varf de munte, o stea din cer coboara -O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,Pe ea sezand calare, in infinit el zboara,Stelele sclipeau sfinte si-n cale-i faceau loc.
Si rasfirati in spatiu ingeri duceau in poaleA lumilor adance si blande rugaciuniSi intinzand in vanturi aripele regaleL-a lumii trepte-albastre le duc si le depun.
Pe magul cel puternic ei il saruta-n cale,El trece dus pe steaua ce zboara ca un gandSi cand veni sant, mare, pe-a caosului valeDa drum stelei, s-arunca in haul fara fund.
Deasupra vedea stele si dedesuptu-i stele,El zboara fara preget ca tunetul ranit;In sus, in dreapta,-n stanga lanurile de steleDispar. - El cade,-un astru in caos azvarlit.
Caci la un punct albastru privirea-i atintita:L-a caosului margini un astru bland usor;Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipita,Zboara ca gandul care l-arunca-n viitor.
Din ce in ce s-apropie de lumea departata,O zi mai are inca s-ajunge-n luna lui.Acolo el rasufla de calea-i departata -De pe-un munte a lunei arunca ochii lui.
Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveste,Ce lumina albastra mergandu-si drumul sau:- Ce linistita-i dansa, in pace ea paseste,O, cum iubesc eu steaua, unde m-am nascut eu.
Mai e-n tot universul o stea plina de pace,Neturburata vecinic de ura, de razboi;In toate Creatiunea gura ei vecinic tace,N-o bantuie griji rele, n-o bantuie nevoi.
E-un om, care pe dansa nefericit se tine,Dar nu-i nefericirea in stea, ci e in el,Dar soartea lui schimba-voi, din rau oi face bine -Cobor acum la astru-mi sa-l mangai si pe el.
Din varf de munte-n luna in spatiu iar s-arunca,In clipa-ajunge-n norii ai astrului natal,Cu-amor el il priveste, cu o privire lunga,In funii lungi el rupe al nourilor voal.
L-intinde, l-impleteste, din el isi face scara,O-arunca-n zarea lunga de flutura in vant,Apoi pe ea cu-ncetul batranul se coboaraPe mare, care-si misca mii valuri tremurand.
Din norii cei mai desi el luase o bucata,Isi face din ea luntre, ce luneca pe val,A marei unde-albastre aluneca-nspumateSi-l duc in leagan dulce, prin canturi de pe mal.
Din insule bogate cu mari gradini de laur,Lebede argintoase aripele-ntinzandVeneau sfasiind apa la luntrea lui de aurSi se-nhamau la dansa si o trageau cantand.
Batranu-n manta-i alba infasurat viseazaIar lebede-argintoase luntrea bogata trag,Al valurilor cantec pe el il saluteaza -Pe fruntea-i impletita e-o ramura de fag.
Plutind cu repejune sub palida luminaA lunei, ti se pare al marii Dumnezeu,Cantat de inmiirea valurilor seninaSi inganat de lebezi in dulce visul sau.
Luntrea, un vis de aur, panza albastra-a mariiO sfasie - si-aproape ea vine-acum de mal,Un mal de pietre suie, de stanci frante rebele,Ce stau lovind cu poala in inspumatul val.
Acolo printre stance batrane si schelete,Un templu in ruina, de apa inecat,Pe jumatate murii si stalpii si-i inclinaSi sta-n curand sa cada de vreme sfaramat.
In scorburi de parete traieste-un biet calugarTanar, frumos - dar insa ca umbra el e slab.Din stance naruite, din pietre si din bulgariFacu carari spre fundul al templului arab.
Acolo prigonit sta de visuri si de ganduri.Ce vrea nici el nu stie, se chinuie-n zadar,Doarme pe-un pat de trente ce-i pus pe doua scanduri,Nu bea apa d-izvoare, ci valul marei-amar.
Astfel el vrea viata s-o sfarme, s-o scurteze.De ce? si pentru cine, el singur n-a stiut.Astfel se chinuieste in rugaciuni ascezeIn cate-o biata arfa din arcul sfaramat.
O arfa de arama cu coarde ruginite,El zbarnaie pe dansa un cantec dezolat.Strune-amortite tremur de mana lui trezite…El cheama cu cantarea-i o umbra ce-a visat.
S-acum el sta in luna pe-o piatra risipitaSi cantecu-i in noapte zbura mult dureros,Parea c-asteapta-n aer pe umbra lui iubitaS-o vada, astfel ochiu-i tintea intunecos.
Magul pe-o piatra seaca din luntre se coboara.Pe-a valurilor fuga el drumu-apoi ii da -Pe-o stanca-apoi se suie - pe-ascetul il masoaraCu ochiul. Ca geniul vazduhului el sta.
Calugarul il vede, arfa scapa din mana,Pe buze-i trece-un zambet ascet, slabit, amar.El stanca lui o lasa, la mag incet el vineSi mana lui o prinde si-ntreaba cu glas rar:
- Ce-ai mai facut, parinte… Iar ai venit la mine,Crezi tu c-o sa ma mangai pe mine? nu, in veciSurd este al meu suflet l-a tale vorbe lineCum stancele la glasu-mi surde raman si reci.
O, vino colo-n scorburi ca sa-ti arat fereastaPe care umbra blanda ieri noaptea a venitPrin stalpii-n prabuseala… prin arcuri sparte… Asta…Pe-aici pe-o scara de-aur ea blanda a intrat.
- De-aceea te-ai retras tu, ii zise magu-atuncea,Sa traiesti in asceze gandind la Dumnezeu,Band apa marii-amara in negrele spelunce -Ca sa domini in tine ispita, geniul rau!…
- Ispita neagra dansa? un geniu rau, o, nu e!Raspunse trist si dulce fantasticul ascet.De-ar veni ceriul insusi aceasta sa mi-o spuie,De-ar spune-o dansa insasi - eu totusi nu o cred.
As crede mult mai iute ca vrea sa ma insele,Ca vrea sa-mi cerce-amorul adanc insa fatal,De-as spune numai chipul cum privirilor meleS-arata - n-ai mai crede ca-i geniu infernal.
Cand ca un vis argenteu pluteste blonda lunaPrin marea-albastra-n ceruri, prin somnorosii nori,Cand noaptea-i o regina lunateca si bruna,Cand valuri lovesc tarmii cu spumele racori,
Eu de pe stalpul negru iau arfa de arama,Arfa a carei sunet e turbur, tremurat,Arfa care din pietre durerile le cheama,Din stancile starpite, din valu-nfuriat…
Si cant… Din valuri iese cate o raza frantaSi pietrele din tarmuri imi par a suspina.Din nori strabate-o raza molateca si blanda,O raza diamanta cu-albeata ei de nea.
Si raza ma iubeste, mangaie a mea frunteCu-a ei lumina blanda - o muzica de visDin aer si din mare cantului meu raspunde,Cantec nascut din ceruri si-al marii crunt abis.
La mijlocul de aer, in sfera de lumina,Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,Ea prinde chip si forma, o forma diafanina,Inger cu aripi albe, ca marmura de pal.
Si se coboara palid pe drumul razei saleSi se coboara-alene, cu cantecu-mi l-invocSi haine argintie coprind membrele sale,Prin paru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.
Eu stau uimit si palid… mana-mi involuntaraSe misca tremuranda pe coardele de fier,Ce cauta-al meu suflet in acea sfanta oaraDe la turburii creieri in van eu sama cer.
Cine-ar fi oare umbra aceea argintieCe vine la cantarea-mi cand cu o ruga-o-nvoc,Cand provocati de arfa-mi raspund valuri o mie,In nopti cand pricep scrisul al stelelor de foc?
Cantand pe a mea arfa salbateca, vibranda,Am pus in ea o parte a sufletului meu.E partea cea mai buna, mai pura si mai sfantaCe intr-o noapte alba, pe-o raza tremurandaParasi lemnul putred, zburand la Dumnezeu.
Cand noaptea insa-i calda, molateca si bruna,Atunci o chem din mare, atunci o chem din lunaPe-acea parte iubita a sufletului meu.Si ea venind prin noapte ca o raza de soareCoboara pe-a mea frunte nebuna visatoare,Pan? se preface-n chipul ce l-am visat mereu.
Nu e vre o fantasma nebuna si desarta,E o faptur-aievea, cu gand din gandul meu,Dintr-un noian de raze am intrupat-o euSi inima-mi o cheama, gandirea-mi o desmiardaSi sufletul din mine e si sufletul sau.
Tot ce-am gandit mai tanar, tot ce-am cantat mai dulce,Tot ce a fost in cantu-mi mai pur si mai copilS-a-mpreunat in marea aerului sterilCu razele a lunei ce-n nori sta sa se culceSi a format un inger frumos si juvenil.
- Nebun ori esti lunatec - batranul murmureaza…E visul tineretii, e sete de amor.Ingerul tau e-o raza si trupul ei un nor…La cantecul tau ?co raspunde plangatorSi tu-mpopulezi marea cu suflete de razeSi stelele de cantec le impli visator.
Ia una cate una icoanele palite,Ia una cate una o und-, o stea de focSi toate sunt nimica… cand toate la un locPot in tine visarea si cantul sa-l escite,Mintea sa-ti strice poate al razelor bland joc,Ce se-mpreuna-n aer, care se sparg in nori,Care rasfrang in valuri spumanzi si gematori.
- Si dac-ar fi, ce-mi pasa? Chiar pala nebunieSe poate ca trezita a-nfipt ochii cumplitiIn fruntea-mi vestezita, in creieri ratacitiSi-n jurul ochilor mei grava ca la stafieAfunde si teribili, lungi cearcane de plumb -Fie asa - eu nu zic… Si totusi, nebuniaCum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprinsImi place - cum imi place visul de raze nins,Imi place cum imi place o umbra argintie.Tu cugeti. Cugetarea cu raze reci patrunde,Loveste chipul dulce creat de fantazieSi acest chip devine palid ca o stafieSi-ndata ce-l privesti tu el sta sa se confundeCu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.Dar eu… eu nu sunt astfel… Mie-mi place visarea.Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,Inger c-ochi mari albastri, cu chipul luminos…Si iert ca el se stinge, cum aprind lumanarea.Caci n-o aprind… din contra… Ca cel ce-i place-un visSi chiar trezit de friguri el tine ochiu-nchis,Ca mai departe visul frumos sa il viseze,Asemenea uit lumea si eu… sunt bucurosDe pot prelungi inca visul meu radios.De n-ar fugi-nfidelul… O, de ar sta mereuSa oglindez intr-insul adanc sufletul meu,Cu cantecu-mi ferice simtirea sa-i desmierdSi-n ochii mari si bolnavi fiinta sa mi-o pierd…De n-ar fugi!… dar fuge… Fuge cum luna plinaIncearca dupa codri greu capul de-l inclinaSi fuge si se duce pe-o raza iar in sus,Se pierde in ruina castelului zdrobit…E sufletul meu palid, e sufletul meu dusCe paraseste lumea de cer ademenit.
………………………………….
O, de-as muri odata… Cu corpul meu de plumbSa simt cum mortii aspre molatec eu sucumbIar sufletul… o parte ce-n mine-a mai ramasSa zboare-unde-l asteapta amorul in estas,Sa zboare unde partea-i cea juna, dulce, palaPluteste printre stele… iar stelele-i esalaUn corp de raze blonde… Caci am pluti-mpreunaPrin norii cei lunateci, prin stelele ce suna,Si ne-am dori cum raza doreste-o alta raza,Una in bratul altei lumina fac frumoasa.Dar nu se poate inca… caci corpul meu de lutUn sclav greoi si rece - e sclav, dar e astut.Ma tine-n pieptul bolnav… si-n bratul inca tare,Cand sufletul meu liber vrea sa s-arunce-n mareSa scape d-el odata…In astfel de momente ma speriu eu de mine.O, de ar fi o moarte fara ca eu sa mor,Eu as curpinde-o-n brate si as strange-o cu dor.
Magul adanc gandeste si-n minte-si desfasoaraSoarta omului care l-avea naintea sa.Sarac, umil fusese in lume-odinioara,Dar gandul lui puternic viata-i apasa.
Acest cap trist si palid coroana vrea sa poarteSi azi pe el se vede un negru comanac.Acesti umeri voit-au sa duc-a lumei soarteSi azi acopar trente si rasa de siac
Si capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarteAzi doarme-n pat de trente, drept perina un sac,Picioarelor ranite-n sandale li-era dorDe salele de marmuri, de-a tronului covor.Descult imbla pe uliti, de visuri mintea plinaSi-n lungile-i mizerii, ca-n mare cufundat,Visa ca-ntreaga lume la dansul o sa vina,Ca el de lumea-ntreaga va fi incoronat.Coroane el imparte la regi. - Si la regine,Iubindu-le,-ngenunche. Palate-a ridicatFemeilor ce viata si-o-nchina la placeri,Ce trupul de zapada si-l scalda-n negru par.
Dar foaia se intoarse… Cu greata si scarbireIi paru-atunci ca lumea e toata joc de carti.Atunci el se retrase in muri de manastireSi capul si-l cufunda-ntr-a lumei sfinte carti.Pe murii in risipa o candela subtireChilia innegrita lumina. Si prin partiNecunoscute-a lumii gandirea lui pribeagaStrabate cu-aripi mandre nemarginirea-ntreaga.
In van pune pe suflet greoile catuseDe ganduri uriase, de-nalte rugaciuni.In van in a lui urma a-nchis a lumei usaLa visele ei turburi, cu mari desertaciuni;Pe focul cugetarei a presurat cenusa,Ci sub cenus-ard inca consumatori carbuni.Atunci visul marirei s-a sterge-n a lui gandCand peste spuza sura se va turna pamant.
Atunci claustrul il fuge - si-n tarmuri sterpi de mareSe trage sa gaseasca linistea-i ce s-a dus,Dar vai! s-acolo-l urma visarile-i amare,Caci lumea cu-a ei visuri gandirea i-au supus.Aici insa visarea-i e-adanc-omoratoare,Caci in chip de femeie s-arata-n aer sus.Lumesti ganduri intr-alt chip impleau sufletul sau.El cugeta la toate, ci nu - la Dumnezeu.
Pe noaptea-i sufleteasca, tainica, rece, stinsa,Cazu ploaie de raze cu cer senin si dalbSi sufletu-i se imple iar cu icoane-aprinse,O aurora-l imple cu aeru-i rozalb.Si se preface-n inger, plans de iubire, alb,Din cer cade alene o dulce stea desprinsaSi-n inima-i aude un dulce glas de-argintCa sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.
Magul isi razgandeste-a calugarului soarte!"E-aievea acea fiinta, visele-ti nu te mint,Dar nu-i aci in lume… E sufletu-unei moarte,Pe care-nsa eu insumi pot ca sa-l reaprind.Pot s-o topesc in forma de lut care s-o poarteSi idealu-eteric in lut eu pot sa-l prind,Dar nu aici. - Aicea de viata n-are parte;Vom merge-n lumea unde traieste mai departe."
O, de ai sti cum soapta ta divinaDeschide-al visurilor labirint,Ca ce vad eu in privirea-ti seninaN-a vazut nimeni, nimeni pe pamant.E-atata scris si-atat nu-i scris in sine,Incat ar trebui un trai de sfantCa sa-nteleaga soapta ta surprinsa,Privirea ta cea dulce si aprinsa.
Si de-ar pricepe-o… stii tu ce ar ziceAcel fara de seaman muritori?Ti-ar impleti cununi de aurite spice?Ghirlanzi de stele mestecate-n flori?Ar tremura de vorba ce i-ai zice,S-ar bucura de-amor si iar de-amor?…Ce-ar zice el… o stiu - si eu ti-o zic:Privind in ochii-ti n-ar zice nimic.
Caci ce-i de zis, vazandu-te pe tine,Ce e de zis la frumusetea ta!Sa-si smulga parul cand gandeste-n sineCa nu-i pe lume fata ca a ta,Priviri c-a tale-albastre si senine,San ca al tau de alb - o calda nea -Umeri c-ai tai de vergina zapada,De aur bucle-asa frumos sa sada.
O, lasa-ma sa mangai a ta frunteSa plec pe sanu-ti capu-mi obosit.
Inconjoara cu-a lui bratMijlocu-i subtireSi saruta nebunitSanii de zapada.
Este ea… amanta lui,Dulce, blanda, pala,El se uita-atunci la cer,Ca un leu se scoala.
Cand dusmanii sfarma-n portiSi pe muri se suie,El respinge-nvingatorNeagra lor urdie.
Dar lovit in lupta greaLa pamant s-oboara;Mai murmura inca linNumele-i si moare.
Si orasu-eliberatDe-namice sabiiSlobozi oceanuluiCarduri de corabii.
Printre crenge stralucescPete de lumina,Peste varfuri cari crescTrece luna plina.
Si sub arborul cel grosSi in umbra deasaLa mormantul marmorosDoamna cea frumoasa.
Ti se pare cum ca veziPe o veche-icoanaImbracata prea frumos -Palida madona.
Cum universu-n stele iubeste noaptea clara,Cu toate-a mele ganduri astfel eu te-am iubit,Cand am plecat eu fruntea cu-a gandului povaraPe sanu-ti sa se-nchida, de lume ostenit.
Simtii atunci puternic cum lumea toata-n mineSe misca, cum se-ndoaie a marii ape-ntregiSi-n fruntea mea, oglinda a lumilor senine,Aveam gandiri de preot si-aveam puteri de regi.
Dar ca pe-un mar cu vierme mi-ai omorat simtireaIn goana lumei oarbe, pe strada in noroi.De-atunci ma-ntreb cum oare de m-a-nselat privirea,Cum s-a putut ca-n lumea asta sa ne iubim… noi?
Astazi inima-mi este o radacin-uscata,Gandirea mea o toamna ca gandul unui mort,Sunt ca un imperator cu fruntea devastata:De mult nu stiu nimica de-imperiul ce-l port.
Am pus sofa la fereasta -Luna trece blonda-trista,Stele curg stralucitoare -Mandra capu-n mani si-ascunde.
Si-apoi si-l ascunde-n perini,Intr-un colt al sofei rosii;Aurul moale se desface,Curge pe grumazul alb.
Si de ce-si ascunde fataDulce, juna, fericita -Oh, ar vrea sa rida de bucurieFara ca s-o vad si eu.
Luna-n patul ei de nouriAlbi, s-ascunde sa se culce,Paru-n cap eu i-l incaierSi-i sarut manuta dulce.
Stele curg incet la vale,Aerul moale scanteiazaSi ea ochii plini de lacrimiSi-i inchide si viseaza.
De-umar alb imi razim fruntea,Zic putin si mult privesc,Inima in mine creste[De un dor supraceresc.]
Tremura talia dulceStrans de bratul meu cuprinsa,Ea se apara,-mi cuprindeGatul - ma saruta, rade.
Si nimica nu mai zice.E atat de fericita -Sunt atat de fericit!Luna trece linistita.
Cereti canturi de iubire:Niciodata n-am iubit -Vesel cant de fericire?Fost-am eu doar fericit?
Nu, de cand eu sunt in lumeNimeni, nimeni pe pamantN-a zambit l-a mele glume,N-[a]-ascultat al meu cuvant.
Nu, de cand eu sunt pe lume,Fericirea n-am baut;De radeam cu veselie,Eu in veci m-am prefacut…
Am intors apoi cojoculCand iubirii-mi s-ofereau;Le-am fugit - si rasul, jocul,Cu mandrie le-am respins.
Plin de nevinovatieIn aceia tineri ani,Eu primeam cu bucurieTot ce s-ar fi oferit.
Astazi ea ma inconjoara,Astazi eu blestam si fug.A mea inima fecioaraN-a primit. - Azi nu voi jug.
***
Ah, odat? orice femeieMie-un inger se parea,Pe-orisicare-as fi iubit-o,Ce primea iubirea mea.
Dar, vai! cine-o sa se uiteLa copilul cel ciudatCu-a lui plete lungi zburliteSi cu ochiul turburat?
Aveam spirit, dar prea finePareau glumele-mi la prosti.Cei batrani credeau ca aniiLe da drept sa nu m-asculte.
Astazi, voi, femei, iubireMi-oferiti - azi n-o voi eu.Azi batrani cer aprobarea-mi,Vor s-asculte sfatul meu.
Dara astazi cu mandrieEu nu voi sa le raspund.Ah! vor sti ei vre odataCate lacrimi eu am plans?
Daca treci raul Selenei se face pare ca saraDesi-ntr-a soarelui lume eterna noapte nu tine.E-o sara frumoasa - adormita desi este ziua.Aerul e vioriu, miroasele florilor mandreAdormitor se ridica din ostile florilor mandre;Intr-un codru maret, unde arbor legat e de arbor,De liane ce spanzura-n aer snopii de flori,Unde prin vechii copaci-si fac albinele stupii salbateci,Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,Cu de ghirlanzi uriase copaci, din a lor radacinePana la varfii din nori cu liane incolaciti-s,Cari cu snopi de flori i-nconjoara, marirea le-ngroapa.Daca prin codri patrunzi dai de-o vale frumoasa si verdePe-al careia deal se intinde o mandra gradina.Mari ciresi cu boabele negre, cu frunza lor verde,Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe,Meri, cu merele rosii ca fata cea dulce-a Aurorei,Misca in vant frumoasele, mari, odorantele roade;Iara pe marginea mandrei gradini inaltata-i in huciuriVita de vie cu frunza intoarsa ce umbra doresteSi cu strugurii vineti si galbeni ce-imflati stau in soare.Vineti cu bruma sunt unii, iar altii cu boabele galbene c aurul,Fluturii le-nconjoara ca dulci corabioare de colori si lumini,Iara albine din bobite crapate sorb lamura mierei;Iar in mijloc de gradine, intr-o lunca de verzi portocaleNalta-se ca intr-un flor invalit palatul Selenei.Mare-i, cu zece intrari, la care duc scari inaltateSi cerdacuri in aer - tinut de-argintoase columneSi in trei caturi se-nalta palatul cu mii de ferestreMari si boltite prin care patrunde-o lumina albastra;Si prin bolti de ferestre se vad argintoase coloane,Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,Mandre icoane cu fete de crai imbracate-n albastru,Codri de basme cu arbori vrajiti si cu albe cerboaice,Iar prin coloane pare ca vezi trecand o minune:Luna cu parul ei blond desfacut, care curge in valuriPe umeri in jos, imflat cu dulce de miroase si cantec,Care tremura-n veci in aerul fin al serei.D-umerii goi abia se tine o mantie albastra,Mainile albe de ceara se joaca cu cozile blondeSi cu margeanul ce cade pe sani si cu cretii de manta.
Adanca mare sub a lunei fata,Inseninata de-a ei blonda raza,O lume-ntreaga-n fundul ei viseazaSi stele poarta pe oglinda-i creata.
Dar mani - ea falnica, cumplit turbeazaSi misca lumea ei negru-mareata,Pe-ale ei mii si mii de nalte brateDucand peire - tari inmormanteaza.
Azi un diluviu, mane-o murmuire,O armonie care capat n-are -Astfel e-a ei intunecata fire,
Astfel e sufletu-n antica mare.Ce-i pasa - ce simtiri o sa ni-nspire -Indiferenta, solitara - mare!
Cum oceanu-ntaratat turbatu-i!Racnind inalta bratele-i spumate,De nori s-acata,-n bolta lumei bate,Pana furtuna-l reimpinge-n patu-i.
Salbatecul! ?Van fulger fricosateApara cerul… El incredintatu-iCa bolta cea albastra e palatu-i;Cu-asalt s-o ia el vrea - ca pe-o cetate.
Ranit de fulgere, el se inmoaieSi c-o poveste il adoarme-o boareSi-n vis - un cer in fundu-i se indoaie.
Tot ce-a dorit in visul lui el are:Tarie, stele, luna cea balaie…Dormind murmura - murmurand tresare.
Ah, mierea buzei tale am gustat-o,A buzei tale coapte, amorul meu;Zapada sanului eu am furat-o,De ea mi-am racorit suflarea eu;Ah, unde esti, demonico, curato,Ah, unde esti sa mor la sanul tau!
Ce sunt eu azi? o frunza, o nimicaSi-mi pare ca am fost un imparat;Simtirea care sufletu-mi despicaE ca si cand o lume mi-a furat;Ah, mierea buzei tale, pasarica,Am nebunit de cand o am gustat!
Ah, cum nu esti, sa-ti mistuiesc viata,Sa-ti beau tot sufletul din gura ta,Sa-ti sorb lumina pan? ce-or fi de gheataFrumosii-ti ochi - sa-ti devastez asaTot ce tu ai frumos… o, ma invataSa te ucid cu respirarea mea!
Sa murim amandoi… La ce traiesc eu,La ce traiesti tu pe a lumii spume?Sarmane inimi inchegate-n vreme,Sarmane patimi aruncate-n lume;Ah, sa murim, nu plange, nu te teme,Ca undeva s-afla al nostru nume!
Incet, incet… sa ne culcam in racla,Incet de pe pamant ne-om furisa.O, stinge a privirei tale facla,Inchide ochii tai… asa, asa;Ce bine e sa dormi adanc in racla,Sa dormi adanc, sa nu mai stii ceva.
Iubito, vremea-n loc sa steie,Sa stinga universu-ntreg in noi:O raza inca, inca o scanteie,S-apoi dispare tot… s-apoi, s-apoiSimt inca gandul tau iubit, femeie,S-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.
Tu, cu cruzime m-ai respins, cand am voit, copila,Sa devastez frumsetea ta cea dulce, far? de mila -Si totusi corpul tau e plin de-o coapta tinereta,Tu, al amorului duios demonica prasila!Eu am plecat purtand in piept durerea-mi toata scrisa,Precum al primaverei vant duce-n vazduh o fila;Dar noaptea cand am adormit, atunci durerea-mi toataSe ghemuieste-n inima-mi, o arde si-o impila;Parea din somn ca m-am trezit si te-am vazut pe patu-mi,Botind cersaful meu cel alb cu mana ta gentila;Abia al hainei tale gaz de umaru-ti se tineSi sanii tai s-au liberat de-a hainei cruda silaSi proaspeti, albi, rotunzi si tari ei se ridic, se lasaSi ochii tai in lacrimi ard, in lacrimi dulci de mila.La rasuflarea cald-a ta se coace-uscata gura,Se vad frumosi margaritari ce-ntredeschisi defila.Cu bratul meu eu selele ti le-nclestai salbatecSi-am vrut sa-ti musc gurita ta de tremurai febrila;Si tu te aperi surazand, c-o man-acoperi sanii,Privirea ta inoata ud, cand blanda, cand ostila,De bunavoie, langezind, te lasi de sold rapita,Dar retrezita de amor tu te desfaci cu silaSi de turbare s-a-nclestat, s-a strans gurita-ti creata;Tu de pe frunte paru-ti dai, plangi tremurand, copila,In solduri boiul ti-l indoi s-ai vrea sa-mi scapi din mana,Precum se-ndoaie, vrand s-o rupi, in degete-o zambila,Dar sangele tau dulce-acum ca mierea cea de struguriIn vine-ti fierbe nebunit si mintea o exila.Atunci cazusi pe pieptul meu, o sarcina in friguri,Un fruct rascopt de-amorului caldura fara mila,Ai mai gemut o data clar ca omul care moare,Apoi te lasasi patimei ce te ardea, Sibylla,Si-n lupta noastra te-am adus sub greul vietii mele,Pecete-am rupt, ce pan-acum junetea ti-o sigila -Un corp am fost ingemanat traind o viat-obscura,Demonic-dulce, amoros, spasmotica, febrila,Si sufletele noastre-atunci pe buze atarnateS-au contopit in sarutari, in desmierdari, in mila,Parc-am trecut noi amandoi in noaptea nefiintei,Ne-am zugrumat in sarutari, ne-am omorat, copila!
Prin gandurile-mi triste si negre treci frumoasa,Ca marmura de alba, in haine de argint,Cu ochii mari albastri in bolti intunecoaseSi desfacut ti-e parul in valuri de-aur moale…Deasupra fruntei tale e-un mandru cerc de stele -Astfel treci tu, copila, faptura mintii mele,Minune-a Creatiunei, s-o singura gandireTe face ca sa tremuri: o arfa pe-un mormant.
Da, da! In viata-mi trista tu treci cu-a tale steleAlbastre si in zboru-ti tu murmuri surazand…E-amor? copilarie?… Sunt versurile meleCe-ocupa a ta minte de murmurezi visand?Surazi!… Nu plange numai la finele poemeiC-o arfa pe-un mormant.
Ah! de-as muri… tu, inger, fara sa stii vodataCa te-a iubit acela, ce zace in pamant,C-un rai intreg de visuri, cerimea instelataDe cugetari inalte cu dansu-i ingropata,Ca acea lume-ntreaga tie-a fost inchinata -Tu inocenta, alba, ai trece surazand…Doar luna-n cer atuncea s-ar indoi in liraS-ar suspina in noapte: o arfa pe-un mormant!
Care-i amorul meu in asta lume:Este-al bravurei coiful de arama,Sau al marirei aspru rece nume?
Sau este claustrul cernit, ce cheamaCu-a lui icoane sante-ngalbenite,Cu clopotu-i vestind a mortii drama?
Sau este chipul bland unei iubite,Ce, dulce, pura, santa si frumoasa,Sa-mi faca zile albe,-ore-aurite?
O vad adesa steaua radioasa?N-oglinda sufletului meu - o zeie -S-a ei privire-asupra mea se lasa:
De inger suflet, chipul de femeie;In visul vietii ei ea sfant suradeSi ma-namor de-oricare-a ei idee,
Cand lumea-amar de visu-acesta rade:Nu e femeia ce crezi tu, nebune,Si chipul care inima-ti l-inchide
Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spuneUnde e ingerul cu-aripi senine,A sufletului meu scumpa minune?
Ea n-a fost niciodata… doar in tineDe-a fost vrodata ea, de mult e moarta,Astfel de chip o data-n lume vine.
Dar de nu e, mangaie-ti a ta soarta -Crede: ca ea deodata cu-a ta fireTrecut-a-n lume-a cerurilor poarta,
Dar inainte de-a-i-ntalni privirea,Ea a murit si-a ei fiinta bunaE colb in lume, umbra in gandire!
De-aceea-n instelate nopti cu luna,Pasu-ti indreapta, cata cimitirulSi un mormant ti-alege, ti-ncununa,
Incoarda-ti lira scumpa, iara mirulAl vorbelor iubitei tu il varsaPe-acel mormant ce-l inverzeste pirul
Si zi: Dormi dusa, inima mea arsa.
Cartii vechi, roase de molii, cu paretii afumati,I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere batrane,Strambe ca gandirea oarba unor secole straine,Triste ca aerul bolnav de sub murii afundati.
Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,Tu, Cristoase,-o ieroglifa stai cu fruntea amarata,Tu, Mario, stai tacuta, teapana, cu ochii reci!
Era vremi acelea, Doamne, cand gravura grosolanaAjuta numai al mintii zbor de foc cutezator…Pe cand mana-nca copila pe-ochiul sant si arzatorNu putea sa-l inteleaga, sa-l imite in icoana.
Insa sufletul cel vergin te gandea in nopti senine,Te vedea razand prin lacrimi, cu zambirea ta de inger.Langa tine-ngenuncheata, muma ta stetea-n uimire,Ridicand frumoasa, santa, catra cer a sale mane.
In padurile antice ale Indiei cea mare,Printre care, ca oaze, sunt imperii fara fine,Regii duc in pace-eterna a popoarelor destine,Inchinand intelepciunei viata lor cea trecatoare.
Dar un mag batran ca lumea ii aduna si le spuneC-un nou gand se naste-n oameni, mai puternic si mai mareDecat toate pan-acuma. Si o stea stralucitoareArde-n cer aratand calea la a evului minune.
Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?Fi-va visul omenirei gramadit intr-o fiinta?Fi-va bratul care sterge-a omenimei neputintaOri izvorul cel de taina a luminii-adevarate?
Va putea sa risipeasca cea neliniste eterna,Cea durere ce-i nascuta din puterea marginitaSi dorinta far? de margini?… Lasati vorba-va pripita,Mergeti regi spre inchinare la nascutul in taverna.
In taverna?…?n umilinta s-a nascut dar adevarul?Si in fase d-injosire e-nfasat eternul rege?Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntregeRasari o stea de pace, luminand lumea si cerul…
Sarcini de-aur si de smirna ei incarca pe camileSi pornesc in caravana dupa steaua plutitoare,Ce in aerul cel umed pare-o aschie din soare,Lunecand pe bolta-albastra la culcusu-eternei mile.
S-atunci inima crestina ea vedea pustia-ntinsaSi prin ea plutind ca umbre imparati din rasarit,Umbre regii si tacute ce-urmau astrul fericit…Stralucea pustia alba de a lunei raze ninsa,
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de maslinPovestind povesti batrane, au vazut pastorii steauaCu zambirea ei ferice si cu razele de neauaS-au urmat sfintita-i cale catre staulul divin.
………………………………….
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul sau,Dara inima-i desarta mana-i fina n-o urmeaza…De a veacului suflare a lui inima e treazaSi in ochiul lui cuminte tu esti om - nu Dumnezeu.
Azi gandirea se aprinde ca si focul cel de paie -Ieri ai fost credinta simpla - insa sincera, adanca,Imparat fusi Omenirei, crezu-n tine era stanca…Azi pe panza te arunca, ori in marmura te taie.
Stam in fereasta susaSi izvoreau in taina,Cu-a lor de aur haina,A noptii stele mari.
Se imfla dinainte-miDe vant deschisa carteSi literele-i moarteIn luna joaca clar.
Un rau, vezi, misca unda-iCea visator-bolnava,Un cantec in dumbrava,O floare vad pe lan,
O stea in cer albastru,Ce-arunca-a ei icoanaPe-oglinda alba, plana,A lacului Meran.
Si suna-n noaptea tristaUn cantec de copilaSi vantu-ntoarce-o filaDin cartea ce-am deschis.
De ce mi-a-ntors el foaiaUnde-nvatatul ziceCa-n lume nu-i ferice,Ca viata este vis?
Privesc orasul - furnicar -Cu oameni multi si muri bizari,Pe strade largi cu multe bolti,Cu cate-un chip l-a stradei colt.Si trec foind, razand, vorbind,Multime de-oameni pasi grabind.Dar numai p-ici si pe coleaMerge unul de-a-nletelea,Cu ochii-n cer, pe suierate,Tiindu-si manile la spate.S-aude clopot rasunand,Cu prapuri, cruci, icoani, viind,Preotii lin si in vesminteCantand a cartilor cuvinte.In urma vin ca-ntr-un prohodTineri, femei, copii, norod;Dar nu-i prohod - sfintire de-apa,Pe uliti lumea sa nu-ncapa;Se scurg incet - tarra bumbum -Ostasii vin in mars acum,Naintea lor tambur-major,Voinic el calca din piciorSi tobe tare-n tact ei batSi pasii suna apasat;Lucesc si armele in sir,Frumos stindarde se desir;Ei trec mereu - tarra bumbum -Si dupa-un colt dispar acum…O fata trece c-un profilRotund si dulce de copil,Un cane fuge spariet,Suier-un lotru de baiet,Intr-o raspantie uzataSi-ntinde-un orb mana uscata,Hamalul trece incarcat,Si orologiile bat -Dar nimeni mai nu le ascultaDe vorba multa, lume multa.
Murmura glasul marii stins si molcom,Inconjurand a Italiei insula mandra -O, luminati, a cerului stele albe,Campilor nostri.
Va varsati icoanele voastre in Tibur,Nori, zugraviti pe campie umbre fuginde,Tu, maretie a noptii, a marii, a lumei,Imple Italia.
Mare, poarta pe undele tale corabii,Unele grele ne-aduca aur din Yfir,Altele infoiate de roze d-Egipet,Vinuri si smirna.
Ah, trimiteti popoare vulturii vostriCei de lemn sa zboare pe marea mareata,Caci a Romei eterne picioare marmoreiDaruri asteapta.
Numai singur asupra lumei in pace,Nepasator tamaii si laudei voastre,Invaluit in maiestatea tacereiSta-mperatorul.
Vezi-l atins de umbra gandirilor regii!Vorba-i va sa fie o raza-n lume;Orele lui sunt izvoare la anii istoriei,Salve-Imperator!
Da! din portile mandre de munte, din stanci arcuite,Iese-uraganul batran, manand pe lungi umeri de nouri,Caii fulgeratori si carul ce-n fuga lui tuna.Barba lui flutura-n vanturi ca negura cea argintie,Parul imflat e de vant, si prin el colturoasa coroana,Impletita din fulgerul ros si din vinete stele.Hohot-adanc batranul cand vede ca muntii isi clatinSi-si pravalesc caciule de stanci cand vor sa-l salute…Codrii batrani rad si ei din adanc si vuind il salutaPaltenii nalti si batranii stejari si brazii cei vecinici.Numai marea-albastra murmura-n contra orgiei,Care batranul rege-o facea: -n betia lui oarba,El man-ostiri de nori contra marii… s-armia-i neagra,Rupta pe-ici, pe cole? de a soarelui rosa luminaSiruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde.Si netezindu-si barba, trece prin ei uraganulDus de fulgeratorii cai in batrana caruta,Care scartaie hodorogind, de-ai crede ca lumeaSta sa-si iasa din vechile-i vecinice incheieture.- Groaznic s-a imbatat batranul - soarele zice;Nu-i minune - a baut jumatate d-Oceanul Pacific.Rau ii mai imbla prin pantece-acum bautura amara.Insa-s eu de vina… c-umplut-am de nouri pahareCu-apele marii adanci, boite cu rosa lumina -Cine dracul stia acum ca de cap o sa-si faca!Ah! mosneagul betiv e-n stare-ntr-o zi sa ruineToate societatile de-asigurare din tara.Soarele-si baga capul prin nori si limba si-o scoateSi c-o raza gadila barba batranului rege.- Hehe! zice batranul razand, ce faci tu, Pepeleo?Tanar, hai? De mii de ani tot tanar te vad eu,Pare-mi ca dai pe obraz cu ros dupa moda de astazi,Altfel nu-nteleg cum tanar de-o mie de evi esti.- Taci, mosnege far? de obraz, te du, te trezeste…Vezi in ce stare te afli, coroana iti sta pe-o urecheSi cu veselia ta proasta lumea ruini tu!Insa-a popoarelor blonde de stele guverne-indaratnici,Vai! nu facuse sosea cumsecade pe campii albastriSi se rastoarna carul si rau se-nglodeaza batranul.Mai ca era sa-i ramaie ciubotele-n glodul de nouri.Hei, ce-i pasa! El norii framanta jucand mocaneascaSi pe-un vant l-apuca de cap, facandu-i morisca.Se tavalea peste cap si, piscat de-un purec de fulger,Se scarpina de-un sir de paduri ca de-un gard de rachita.Norii rosesc de rusine si fug iar vantul se culcaIntre codri si munti… Uraganul mahmur poticnesteSpre castelul de stanci, ce-si deschide-uriasa lui poarta,Spre-a-l primi pe bolnavul batran in surele hale.El isi ia coroana din cap si in cui o atarna,De sclipeste-n noapte frumoasa si rosa - un fulgerIncremenit in nori. Cojocul l-aninaEl de cuptor… ciubote descalta si negrele-obieleCat doua lanuri arate le-ntinde la focul GheeneiSa se usuce… Chimirul descinge si varsa dintr-insulGalbeni aprinsi intr-un vechi caus afumat de pe vatra,Mare cat o pivnita…-N patu-i de pacla-nfoiata,Regele-ntinde batranele-i membre si horaieste.Pana-n fundul pamantului urla: pestere negreSi radacinile muntilor mari se cutremura falnicDe horaitul batranului crai. Iara-afaraVezi un ger batran si avar cu fata mahnita,Carabanind al zorilor aur in saci de-ntunericCa sa-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nsereaza…Soarele, ca sa impace marea, la ea se apleaca,Lin netezeste-a ei fata albastra si-adanc se uitaIn luminoasele valuri a ei si sanu-i desmiardaCu tot aurul razelor lui. La pamant se mai uita…Florile toate ridica la el cochetele capuriCopilaroase si ochii lor plini de zadarnice lacrimi…Pe gradini se mai uita, pe-alei de visini in floareSi de ciresi incarcati, de salcami cu mirosul dulce.Pe-acolo se primbla o fata-in albastru-mbracata,Parul cel blond impletit intr-o coada ii cade pe spate…Ca Margareta din Faust ea ia o floare in manaSi soptea: ma iubeste… nu ma iube… ma iubeste!Ah! boboc… amabila esti… frumoasa si - proasta,Cand astepti pe amant, scriitor la subprefectura,Tanar plin de sperante, venind cu luleaua in gura…Soarele-a apus, iar luna, o closca rotunda si grasa,Merge pe-a cerului aer moale s-albastru si lasaUrmele de-aur a labelor ei stralucinde ca stele.Iar de a doua zi se scoala batranul si urca RaraulNumai in camesoi, descult si fara caciulaSi se scarpina-n cap - somnoros - uitandu-se-n soare.
Intr-o lume de neguriTraieste luminoasa umbra.Mai intai scaldataIn ceti eterne si sure,Insa, incet-incet,Razele mari a gandiriiNegurile albe patrundSi formeaza un arc albastru,Clar senin in jurul lui,Ce-a lui margini isi gasesteIntr-a negurilor cretiSi-nainte, inainteZboara geniul de lumina.Indaratu-i printre neguriA ramas un fluviu clarDe albastru senin aer.In dungi supte, in cordeleDe argint, ele suspendaFluturari si creti in caleaRaului de-aer albastru,Ce de cale ii servesteMandrului geniu si naltAl luminei.
Din Berlin la Potsdam mergeDrum de fier, precum se stie,Dara nu se stie incaC-am luat bilet de-a trie,
C-am plecat de dimineataCu un taler si doi grosi…Si de gat cu blonda Milly,C-ochi albastri, buze rosi.
Zice Brahma, tata Brahma,Cum ca lumea asta nu eDecat arderea-unei jertfeIntr-o vecinica catuie.
Am aprins si eu luleauaSi jertfesc lui tata Brahma,Langa mine-un sip cu Kammel!S-o bucata de pastrama.
Zice Darwin, tata Darwin,Cum ca omul e-o maimuta -Am picior de maimutoi,Milly-nsa de pisicuta.
Si ma urc in tren cu grabaCu o foame de balaur,Intre dinti o pipa lunga,Subsuori pe Schopenhauer
S-acum suiera masina.Fumul pipei lin miroasa,Sticla Kammel ma invita,Milly-mi rade. - Ce-mi mai pasa!
Imbatranit e sufletul din mineCa un bordei pustiu in iarna grea.Unde te-ai dus, pe cari cai straineO, tinereta, tinereta mea!Suspine n-am - ah, de-as ave suspine,De-as ave lacrimi, plange de-as pute!Durerea cea mai cruda, cea mai mare,Afland o forma, afla usurare.
Nimic, nimic! Cantarea spaimantata,Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.Imnuri de glorii pe marimi ce-mbata,Amorul bland si dulce glasul sau.Ah! toata lumea este fermecataDe umbra unui dor… si numai euMa furisez o umbra si nu potSa scap de ea… de mine… si de tot!
Oricine-a plans si spune ca fericeIn lume nu-i, acela e-un nebun.Ce stie el ce sunt dureri cand ziceCa-ntr-al lui suflet armonii rasun -Caci armonie-i orice plans aice,E-o impacare plansul… e un bun.Cel ce nu poate plange, acela stieCe-i viata moarta, ce e moartea vie?
Acela are-ntr-insul gramaditaVecia-ntreaga de dureri si chin,A ei marime; ochiul nu s-a stins,In lacrimi s-o traduci si in venin.Icoane nu-s si vorbe nu-s; n-aparaMacar aproape ce inseamna…O, fericiti acei ce pot de forma…
[ ]
V-aduceti oare de-acei regi aminte,Ce-n piramide, altii in pustiu,Morminte mari, uriesesti morminte,Un munte-ntreg le fu al lor sicriu?Durerea care nu gasea cuvinteAflat-a semne mari, care o stiu.- Tu, taina muta, de zidiri marime -Vorbesc dureri ce nu pot sa suspine.
Ah, ce-i cuvantul, ce-i coloare, sunet,Marmura ce-i, pentru ce noi simtim?O coarda-ntinsa imiteze-un tunet,Un ah! sa spuie cum ne chinuim.
[ ]
[ ]
Nu, nu…! Si, fie forma cat de nuda,N-ajunge-n veci durerea noastra cruda.
De bate-o inima sub alba haina,Abia se misca cretii de omat.Un semn ca sub ea se petrece-o taina,C-un suflet e de groaza sfasiet.Un semn abia ce poate, ce distainaDin chinul nostru vorbe ce arat?Neputincioase sunt semnele-orcare…Ce-arata fata marei ce-i in mare?
……………………..
Un cerc ce-i desemnat pe o hartieS-arate ceea ce se misca-n cer,Incunjurand cu moartea ei pustiePamantul greu cu a lui hemisfer,Care vuind se misca-n vecinicieIn jur de soare,-n ocean d-eter -Si toate astea intr-un cerc pe-o coala:Marimea lumei si a firei fala.
Pe ce domnim?… pe cifre si pe semne…
De ce n-aflam in implinirea dorintelor din asta lume,Acea sublima fericire ce inainte-i am visat,De ce in cruda voluptate, de ce in slava unui nume,N-afli nimic - nimic din ceea ce-n asta lume-ai cautat.
Bacanta-ti da corpul de neaua, ochirea desperata, clara,Ce patrunzand nervii din tine, de voluptate tremuri tu;Sarutul ei poate fi dulce, cu toate-asta gura-i e-amara,Nu-i dulce gura ce la mie nainte-ti li se prea dadu!
Si gloria te chinuieste - e un supliciu ce apasa.Marirea e apasatoare, insomnia e plata ta;Si vinu-n loc sa lumineze a ta privire-ntunecoasaMai mult te face sa vezi raul, micimile din lumea ta.
Nu implinirea cea aievea a celor ce doresti in lume,Numai dorinta dupa [ceva] e tot ce-i dulce pe pamant;Dorinta, iubirea de fala, ambitia dupa un nume,Si imbletul dupa marire: te fac numai mai fericit.
Bismarqueuri de falsa marca,Mie-mi pare cum ca, parcaDe iubirea nemtarimeiNici un rau nu va intarca.In zadar Alsasul, Posen,Cu-a lor stare va incarcaOchii vostri, sa pricepetiUnde duce-a tarii barcaSi ce rau ne prorocesteA cobirei neagra tarca.Voi ne duceti spre peire,Bismarqueuri de falsa marca.Escelenta, bezedeauaCu mandrie poarta steauaCe cu stima i-a fost dataC-a putut a fi licheaua…Ci in loc de streangul careSe cadea, i-au dat cordeauaCaci nevasta-i pentru-o tarlaDe catane fu, cateaua;In zadar cu-a lor mandrieTu ingreuni canapeaua,Crezi ca lumea te admiraCand colinzi in lung soseaua;In zadar mai taie mutreSerioase mascaraua,Cu blazoane-nchipuiteS-a impodobit cupeaua.Stim ce-arama este-ntr-insulSi-i cunoastem noi turaua.?N-alte tari e-onoare mareDecoratia si steaua,Dar ce merite-are dansulEscelenta, bezedeaua?E o carte masluitaToata viata lui, licheaua,Si noi stim ce insemneazaDe pe pieptu-i tinicheaua.
Sala-mbracata cu-atlas alb ca neaua,Cusut cu foi si roze visinii,Si ceruita stralucea podeauaCa si-aurita sub lumine vii -Lumini de-o ceara ca zaharu - o steaua,Diamant topit pe-oricare din faclii.Argint e-n sala si de raze ninsE aerul patruns de mari oglinzi.
Copile dulci ca ingerii - virgine -Prin sala trec purtand cununi de flori;Ah! vorba inger scapa pe oricineDe lungi descrieri, dulce cititori -Astfel acum ea ma scapa pe mineSa zugravesc terestrele comori,Acele dulci, frumoase, june-sculeCu minti deserte si cu inimi nule.
La ce-as descrie gingasa cocheta,Ce-abia trecuta de-optsprezece ani,Priviri trimite, timide, sirete,Cand unui tont, ce o privea avan,Cand unui ghiuj, cu mintea capieta,Urat s-avar, sinistru si plescan,Sau unui general cu talia nalta,Strigau si prost ca si un bou de balta?
Sa cant cum samana de rau, impulsulIn corp de inger, sufletul diform?Iriniei lui Byron sa-i simt pulsul,Ori autorului ce-a scris Maryon de Lorme?Sa descriu nopti romantice? - AvulsulCe apele plangand le-arunca - adormChiar ingerii - si in azur muieteCurg stele de-aur dulci si-mprastiete?
Si sa discos dar inima femeiiSuspinsa-n nopti albastre, plin? de-amor?Ah, a ei patimi au firea scanteii:In clipa ce le naste ele mor;Inchide-ti ochii, caci pazeasca zeiiL-a lor lucire sa te uiti cu dor:Abisuri sunt in suflet. Pe o clipaPasiunea li lumin-a lor risipa.
La ce escursiuni? - Ce nu sunt oareUnde v-au dus, in sala cea de bal,Pe inflorite, dulci si moi covoare,Unde mii flori mirosul lor esal;Sub a perdelei umbra scutitoare,Ce de tradarea mandrului cristalAl marilor oglinzi te scapa sigur,Cand vrei s-observi cum grupe se configur.
Deci dupa o perdea! Pe-o moale sofaAlene sade-un inger de copil.In paru-i negru-o rosie garofa,In ochi albastri plutitori s-agilSi haina de-alba, stralucita stofaCuprinde-un mijloc mladiet-gentil,Ce lin se-ndoaie parc-ar sta sa culceSub evantaliu-i ce pluteste dulce.
Un inger, da! aripa doar se cadePe ai ei umeri albi ca neaua, goi,Spre-a fi un ingeras precum se cade.S-apoi ce bine-i ca s-o credeti voi!Cine-ar ghici vodata cum ca sadeUn demon crud in suflet de noroi?Cu vorba inger insa eu, saracul,Ma voi scuti de a descri - pe dracul.
Cum negustorii din ConstantinopolIntind in piata diferite marfuri,Sa ieie ochii la efenzi si popol,
Astfel la clai de vorbe eu fac varfuriDe rime splendizi, sa le dau de trampe,Sumut o lume s-astfel ochii lor fur.
Dactilui-i cit, troheele sunt stambe,Si-i diamant peonul, indraznetul.Dar astazi, cititori, eu va vand iambe,
Si mare n-o sa vi se para pretul:Nu bani va cer, ci vremea si auzul.Aprinde-ti pipa si asaza-ti jetul
La gura sobei, cum o cere uzul;Citeste cartea ce iti cade-n manaSi vezi de nu-i margaritar hurmuzul
Ce-n mana-l ai de-acum o saptamana.
In mari de nord, in hale lungi si sureM-am coborat si am ciocnit cu zeii,Atarnand arfa-n vecinica padure.
M-am indulcit cu patima femeii,In stele i-am topit aurul din plete,In poale-am scuturat piatra cameii,
Din ochi i-am sarutat priviri sirete,De umeri rezemat am ras cu dansaS-am potolit din gura-i lunga sete
De-amor. Apoi m-am dus - ea plans-a.Mi-a deschis marea portile-i albastreSi Nordul frig durerea-mi calda stins-a.
M-am dus spre Sud - und-insule ca glastreGigantici se ridic din sfanta mare,C-ostiri de flori, semanaturi de astre.
Si si-a imflat eterna mea cantareAripele de para-n cer pornite,Pan-am pierdut pamantu-n departare,
De unde-albastre scandure-s urnite.De ganduri negre-i grea antica-mi nava:Nu stiu pe vane cai-s ori menite?
Viata mea-i ca lanul de otava:E seasa far-adanc si inaltime.Vulcanul mort si-a stins eterna lava.
Dar ah, ce vad? E vis? O-ntunecimeRidica colti inalti din franta mare.Cine imi spune ce minune-i? Nime?
Din ce in ce un rai in departareSe desfasoara dintre stanci trunchiete,Plesnite lin de undele amare.
Muntii inalti la cer strabat, se vede;Vai cu izvoare s-adancesc sub soareSi dealuri mari paduri inalta-n spete:
E Orientul. Codrii, cu grandoare,Cu varfii nalti vor norii sa-i disfete.Cetati prin ei isi pierd a lor splendoare.
Prin codrii lui, prin sesurile crete,De-a vantului suflare-mbalsamata,Din muntii-n nori si prin pustii marete,
Urbile-antice stralucind s-arataSi albe par si mitice - cu basmeUriesesti e tara presarata.
Si norii spanzura pe cer, fantasmeDe foc si aur ce-n ostiri se-nsira,Codrii se plang si marea doarme-n spasme.
Ajung la tarm - se-ndoaie ca o liraCu valuri instrunita-n lunge randuri,Un mic liman, ce raze bland respira.
Corabiei apusene grea de ganduriSinistre - eu pe valuri ii dau drumul,Franta de stanci se risipeste-n scanduri.
Ce intalnesc intai pe tarm e-un tumul -Proroc prea sigur al vietii umane,Tu esti cenusa iara viata-i fumul.
Nu crede insa ca in doruri vaneCaut norocul spre-a te-afla pe tine,Noroc lumesc - zambiri aeriane!
Las pe-altii sa zideasca din ruineZidiri de-o zi pe rabdatoarea spataA vechiului pamant, ce nu-i de mine.
In furnicarii din Apus ei toataViata-si fac doruri nebune,Nu stiu ca-n lume nu-i ceea ce cata.
Ei caut adevar - gasesc minciune.Neam vine si neam trece - toti se-nsala.Eu adevar nu cat - ci-ntelepciune.
Caci mintea cea de-ntelepciune goala,Oricat de multe adevaruri stire-ar,Izvor de amarare-i si de boala.
In lada aur oricat gramadire-ar -Cu aur nu se stinge-n veci amarulSi Pace numa-n inima-i gasire-ar.
Usor trage prezentul la cantarulIntelepciunii… Si ea-i fericirea.Cu-a rasaritului averi samarul
Eu mi-l incarc cu-a lui gandiri - gandirea.Eu pasu-ndrept colo inspre caruntii,Gigantici muri ce-n campi ii sadi firea.
Din codri-adanci, ce inmormanta muntii,Ce-abia si-arat al lor cap in ninsoare,Urcand in negre stanci diadema fruntii,
Prin sir de codri, palmi naltati in soare,Prin lunci de dafin, pe-unde cresc maslinii,Smochini s-atin pe verzi carari in floare.
Din prund inalta trunchii lor ariniiIn lunce risipiti, sub stanci ce picaIzvoare sar prin muschii radacinii.
Prin mandrele gradini in cer ridicaSaraiuri albe cupole de aur.Cu sori pare plouata urbea-antica
Si risipite prin dumbravi de laurStau casele-albe, azile linistite.Pe porti sunt stihuri scrise-n limbi de maur
Iar caile-s cu marmura poditeSi fara porti sunt sfintele dumbrave.Pe scari inalte flori de foc sadite.
Pe scari culcate fete albe, suaveParul cel negru-l piaptana in soare,Ori visatoare stau de-amor bolnave.
Ah, e cetatea cea stralucitoareUnde-mparatul Indiei resade:Un soare insusi este el sub soare.
Nevasta lui e-acea Seherazade,De-ntelepciune plina si frumusete:S-a o privi doar soarelui se cade.
* * *
Intr-un sarai cu cupola rotunda,Pe scari de marmura imi urc piciorul,Pe stalpi inalti las umbra sa patrunda,
Sub bolta portii calc de flori covorul -Carare-i el prin de-aur nalte glastre:In ele crinii mari intrec ivorul.
Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,Ce netezi, rosi, oglinde de purpura,Reflecta frunze verzi si flori albastre.
Un miros racoros simtirea-mi fura.Deschisa lin e usa unei saleSi noi minuni uimitii ochi vazura.
Cu umbre moi a gandurilor saleUn pictor a-nflorit plafondul, murii,Cu chipuri zvelte, basme-orientale.
Pe perini lungi culcate-s hurii -Si din catui de-argint copar miroaseCu fum albastru formele picturii.
De rosa catifea cu fir pe margini traseSe nalta intr-un baldachin perdele,Umbrind un pat cu perini de matase.
Pe acel pat, un tron cusut cu stele,Sta insirand margaritare-n poaleRegina cea-nteleapta - Dintre ele
Picioare de zapada, mici si goale,Ea-ntinde surazand ca-n vis pe-un scaunDe visinie catifea si moale.
Dureri si ani, si toate imi disd?unAceste vise-aievea la vedere:Ma mir cum in Olimp se mir-un faun.
Frumoasa e in visu-i de placere,Cu fata alba ea lumina salaSi ochii ei izvoara de mistere,
Mari si adanci taiati-s ca migdalaSi-n paru-i negru corpu-i de zapadaE cufundat - o virgina Itala.
Cine-ar vedea far-in genunchi sa cada?Am genuncheat. - Eu am stiut, straine,Ca ai sa vii - a dorurilor prada -
Ca sa m-asculti si sa duci de la mineA-ntelepciunii si a frumusetii floare,Sa luminezi gandirile din tine.
Eu am stiut - profeta vrajitoare -S-atrag cu-a tainelor si-a basmei razaPoeti cu inimi ceruri-doritoare.
Ridica-te si vino de te-asazaIci, langa mine, sui pe perna asta…Cu bratu-i gol si alb ea o-nfoiaza.
Am ascultat… M-am razimat cu coastaDe dulci gatite perini - iar genunchiulPlecat… c-adoratori din vremea foasta.
Caci n-avem sfintii vostri, voi ne mustrati, preoti,Desi de-a voastra tagma suntem si noi cu toti…Si noua vanatoarea de aur si marireNe-nseamna-n asta lume a Raului domnire.Si noua-nghesuirea pe drumul spre placereIn suflet naste scarba si inimei durere.Si noi simtim ca suntem copii nimicniciei,Nefericiri zvarlite in brazdele veciei…Si sufletu-ne-n tremur ca marea se asterne,Taiat fiind de nava durerilor eterne;Ca unde trecatoare a marii cei albastre,Dorinta noastra, spuma nimicniciei noastre.Si noi avem o lege - desi nu Dumnezeu -Simtim ca Universu-l purtam si prea ni-i greu:Stim a fi stranepotii acelui vechi pacat,Ce semintia Cain in lume-o a creat.De n-o-mbracam in pilde, e semn c-am inteles,Ca-n noi este credinta, ce-n altii e eres.Caci eretic tiranul, ce Crucii se inchinaCand oardele-i barbare duc moarte si ruina.In van cu mani uscate se roaga, tiind strana,Deasupra lui cu aripi intinse sta Satana.Degeaba langa patu-i alaturi sta sicriulCand gloatele-i pe lume au tot intins pustiul.Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea sa-l ierteCa tari intregi schimbat-au in intinsori deserte?Si eretic e-acela ce rasa v-o sarutaCand ura-n a lui suflet, de veche, e statuta?In van cercati a-i drege caci rai raman de-a valmaSi trebuie ca soarta sa-i spulbere cu palma,Din visul sa-i trezeasca cu care-i inconjoaraDem?nul lumii-acestei - comedia-i bizara.
Nu ne mustrati! Noi suntem de cei cu-auzul finSi pricepuram soapta misterului divin.Urmati in calea voastra multimii de absurziSi compuneti simfonii si imnuri pentru surzi,Ascuteti adevarul in idoli, pietre, lemn,Caci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemnAl oamenilor zilei sublimul adevarCe voi spuneti in pilde, iar noi l-avem din cer.
O, adevar sublime - o, tinichea si paie!O, poezie mandra - o, buiguit nerod!Istorie spirata - minciuna si bataie,Amor ceresc si dulce - a mucosilor plod.
O, om, oglind-a lumei cu capul sui si sec,Cu creierul ca ceata, cu coaste de berbec,Stapan pe-a ta gandire - cum esti p-instinct stapan -Se vede cand femeia goleste al ei san.
Cand poala s-o ardica, de pulpa-i vezi, stapane,Tu nu surazi cu rasul cel lacom si murdar,Tu nu esti ca un taur si nu esti ca un cane,Ce umil da din coada catelei lui cu har.
Nu esti gelos - ferit-a… cucosii doar si vieriiAu numai obiceiul de-a se lupta-n duel.Tu nu ai patimi scumpe si lacrima muieriiNu misca al tau suflet, nu-ntuneca de fel.
Esti bun cu ai tai semeni, nu c-alte animale.Tu ii iubesti atata incat ii strangi de gat…Si-i faci s-admire geniul - sunarea unei oale -Si limba ta de flacari si plina de urat.
Istoria omenirei cu regi de poezie,Cu regii de razboaie e ca si un poem;Dar totusi rog divina ca deparcior ramaieDe corpul meu nevrednic - nu-mi vine la cherem.
Cugetatori ai lumei! o, imputiti eterulCu sisteme inalte, puneti-l in saltar.O lada este lumea cu vechi buclucuri - ceriulDe stele si comedii va este un hambar.
Preoti cu crucea-n frunte, visternici de mistere,Voi sunteti sarea lumei, formati inima ei.E rau numai ca ziua stati pe mancat si bereSi sara pe minciune si noaptea pe femei.
O, dranganiti pe ganduri voi, muzici; voi, sculptor,Imi pipaiti cu mana un corp tremurator;Si, voi, artisti dramatici, strambati-va la luna,Pictori, eternitatea v-asteapta c-o cununa.
Tu, timp, nu poti cununa in degete s-o sfermi,Caci zugravir-atata de bine saci de viermi.O, regi, ce pusi pe tronuri de Dumnezeu suntetiSa platiti balerine si tiitori s-aveti.
O, diplomati cu graiul politicos si sec,Lumea cea pingelita o duceti de urechi.Imi place axiomul cel tacit, fiinti spurcate:Popoarele exista spre a fi inselate.
Aducand cantari multime,Si mai bune si mai rele,Ma intreb cu indoialaCine cauta la ele?
Cata cei ce noaptea, ziuaIsi muncesc sarmana minte -Plebea multe stiutoarePentru pane, pentru linte?