Sau cei ce pazesc cantarulA dreptatii, draga Doamne,Ce la domni saruta manaS-altceva inca la doamne?
Sau acei care-si pun osulCarul statului de-l misca?Ah, prea stii mai dinainteTot ce-i doare si ce-i pisca.
Eu nu pot sa le dau lefuri,Nici onori, nici pensiune.Nu-s in stare nici sa judecMerite pentru natiune.
Toti acei ce-n asta lumeVor ceva… ma lese-n pace,Eu nu voi nimic, nimica,Decat pace, pace, pace.
Si de-or trece pe-aste siruriOchii cei cuminti de fataSau a junelui privireDe visare ingrecata,
De vor trece intr-o viataDoruri multe-ndefinite:Or privi sub flori albastreAste pagine citite
Si dureri scanteietoareSi tablouri infocateVor patrunde tremurandeAste suflete curate.
Da, la voi se-ndreapta cartea-mi,La voi inimi cu aripe.Ah! lasati ca sa va ducaPe-alta lume-n doua clipe.
CONFESIUNE(Aratand un cran)
Aciea este lumea… de-o sfaram - e sfarmata.De sfaram pe vecie acest idol de lutEterna pace-ntinde imperiul ei mutSi soarele pe ceruri se-nchide ca o ranaCe arde-n universul bolnav de viata vana.Si marea tace-nceata; cantau strigoi; miscare;O noapte condensata, in veci nepieritoare,Ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne -Povestea linistita a mortii cei eterne…Nu vezi ca desi chipu-mi arat-a fi de gheata,Un vis al meu caldura-i, lumina si viata?V-am inselat, nemernici, v-am inchegat in vreme,V-am aruncat in viata, plecati sub anatemeSa va urati din leagan, sa v-omorati in vain,V-am semanat in spatiu pe voi samanta Cain,Sa curat am vrut sanu-mi de tot ce-i crud, spurcatSi pentru voi anume creai al vietii iad.Si sa va-nsele vecinic l-am imbracat frumosCu nopti senine-n stele, cu soare auros.In samburii durerii eu pus-am fericire,In vicii am pus miere si in pacat zambire.Tot ce-aspirati in lume, toate-au acelasi fine.In mantie de rege m-am imbracat pe mineSi de va-ntindeti mana dup-a mea umbra-avara,Las mantia sa-mi cada si ma revedeti iara.Coroana, aur, glorii, cantare si comori,Istorie si nume, iubire si onoriSunt basmele ce-nconjur, razande, chipul meu:Atingeti-le numai si veti vedea ca-s… eu.Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…
[ ]
Am zugravit in ochii-vi semanaturi de stele.Moarte si nemurire sunt numai umbre a mele.Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul.El va arata iadul, imperiul, OlimpulSi cu mandrie poarta a veciniciei mascaCand mama lui e-o clipa care cand sta sa-l nascaIl si ucide. Totusi in clipa suspendata,Daca din noapte-eterna o fiinta se arata,El vede cer si stele, oceanul, universul;El nu-mi zareste ochii, el nu-mi aude mersulCe-l sperie - trecutul - gigant cu visuri sumbre.Viitorul gol, nimica in umbra unei umbre.A clipelor cadavre din carti el sta s-adune,In petice de vreme catand intelepciune.Ce inteles au ele… ce este a lor fire?Nimicnicie, umbra, mizerie, peire.Nu vrei s-asculti de mine. - Nu stii s-asculti.- Mi-e mila.Nu este dat ca omul cel muritor, in silaSa poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita,Sa duca-n piept durerea - aceea ce menitaA fost ca sa o poarte o omenire toata,Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfarmataIn mii bucati, ca astfel sa o puteti purta.Nefericite - iata confesiunea mea.
Patria vietii e numai prezentul.Clipa de fata: numa-n ea suntem,Suntem in adevar. - Iara trecutulSi viitorul numai o gandire-s.In van impingeti ce vi-i dinainte,In van doriti acelea ce-or veni.Intoarceti-va-n voi si veti cunoasteCa toate-n lume, toate-s in prezent.Tot ce au fost si tot ce-a fi vreodataAu fost, va fi numai pentru ca e.Nu stii ca atingand pe-un singur omI-atingi pe toti? Multimea e parere.Spune la mii de insi aceeasi vorbaSi-n mii ea atunci va treziIcoana-aceeasi si acelasi simt.Un semn ca toti e-n unul, unu-n toti.
Pe genunchii-mi te-am purtat.Ti-am privit in fata,Ochii-mi ochii-ti a catat,Gura-mi, buza-ti creata -Si m-am pus pe sarutat.Cine ma invata?
Ca o mama bland si linCe-un copil rasfata,Mangaiat-ai fruntea meaSi m-ai strans in brata.Ah, cat te iubesc de mult!Cine ma invata?
Eu ma duc, te parasesc -Nu ma privi suler,La spectacol ma pornesc.Stai sa-mi vad de guler.In teatru romanescAzi e Elisa Muller.
Un copil netrebnic sunt -Spune-mi-o-apasata.Mi-ai legat acest cuvantDe viata-mi toata,Mi l-ai dat rosind, plangandCand ai fost - ciudata.
Ah, surade-mi inc-un picSi nu-mi fi ursuza.Caci cu degetul cel micTe ating pe buza.Si sopteste-mi un nimicNimeni sa n-auza.
Astazi e dumineca.Pac! si una buna.Eu te las si bine caMi te las nebuna…Trage-te de maneca…Ce stii de-i minciuna.
Nici nu stii, o, turtura,Ce-mi auz de-a bine.Tu gandesti cine stii ceSi te uiti la mine.Ah, iubita mitita,Cum te-ador pe tine!
Un nimic, un cuvintel,Spus dupa perdeaua,E o piatra de inel,E a noptii neaua,Arde-atat incat cu elAs aprinde-o steaua.
S-apoi taci ca nu cumvaSa auda-o floareC-ai soptit asa ceva;Din ascunzatoareS-ar rosi - mai, mai asaCum o oarecare.
Cum te uiti asa, nauc,Si-n gandiri te-nsinguri,Esti tu ziua langa nuc,Esti tu noaptea-n cranguri,Sa te iau si sa te duc,Sa fim numai singuri.
S-atunci n-om vorbi de fel:Vorba este pleava.Cand se iubesc doi astfel- Inima bolnava -Atunci tac, tac cumintel,Noaptea in dumbrava.
Suna pietricica-n vale,Cine-a pus tara la caleSi acum la batraneteS-a intins pe criticale?
Ti-am citit cu indulgentaSi cu-amor eu criticaua,O hazlie-impertinenta,Bat-o poarca, mance-o caua.
Zice Darwin, dupa tine,Cum ca omul e-o maimuta -Simt humorul de gorileCand desmiard-o pisicuta.
Pisicuta criticoasaCe iti speli curata labaSi-ti intorci dulce mustata,Fii de treaba, fii de treaba.
Nu se scuipa-asa in oameni,Nu se manca astfel linte.Fa politica, iubito,Fii cuminte, fii cuminte!
Acolo vei put? spuneTot ce vrei - caci s-asa nimeNici te-aude, nici te crede,O sublime, o sublime.
Nu se trec la noi potcoaveDe la iepe de mult moarte -Pune-te de-nvata draga:Nu stii carte, nu stii carte.
Luna iese dintre codri.Noaptea toata sta s-o vada.Zugraveste umbre negrePe lintolii de zapada.
Si mereu ea le lungesteSi suind in cer le muta,Parca fata-i cuvioasaE cu ceara invascuta.
Ce gandeste? - numai noriiLin se-mbina, se dezbinaCa fasii de gaz albastru,Ca si aburi cu lumina.
Lin pin iarba scotocesteApa-n prund si-n pietricele.Florile surad in taina,Oare ce-or surade ele?
Si[-s] cu neguri imbracateLac, dumbrava si padure.Stele palid tremurandeArd pin negurile sure.
Lumea-n roua e scaldata,Lucioli pe lacuri zboara.Luna umbrei, umbra luneiSe amestec, se-nfasoara.
Lunecand pe ceruri, noriiNegri-acopar tot seninul.Se sting una dupa altaSi icoana si suspinul.
Infasat in intuneric,Eu nu vad, nu aud soapte.Ah, ma simt atat de singur!Este noapte, noapte, noapte.
In poiata tainuita ca-n umbroasa zahastrieTraia puica cea motata cu penetul de omat;Nu-i cucos in toat-ograda, ce de-iubire capietS-urmareasca insolenter inocenta ei junie.
Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea imbla?Si ce stele zugraveste in nisip cu dulcea-i laba -O gaina virtuoasa, o gaina prea de treabaCu evlavie ea cata fire de-orz si coji de jimbla.
Dara cine sa admire a ei nuri si tinereta?Boul chior, ce vede numai jumet? din a lui paie?Ah! In inima-i fecioara simte-o tainica vapaiePentru cucurigul dulce din cantari de dimineata.
Pierde gustul de mancare, scormoleste, de ti-i mila,In pamant ca sa gaseasca chipul cel dorit intrunaSau se primbla visatoare, noaptea cautand in lunaA lui umbra luminoasa - melancolica copila!
O gaina-mbatranita, venerabila matroana,Ce de mult e schivnicita de lumesti desertaciuni,Ea ii spune-ale ei taine, ca la raza-ntelepciuneiSa gaseasca mangaiere pentru-a gandurilor goana.
Iar calugarita veche, ce de mult era iertata,Ce de mult se dizvatase de placerile d-iubire,Ea cu limba ascutita cleveteste-ntreaga fire -Contra demoralizarei propovaduie-nfocata.
- Ah - ii zise mititica - nu privesti la randunele,Cum din cuib scot puii capul, se cuteaza pe ulucuriSi apoi la miezul noptii ii aud facand buclucuri,Sarutandu-se cu ciocul, dragostindu-se-ntre ele.
- Soarte-avem nefericita - ii raspunse-atunci batrana:Nu-i gaina randunica, randunoiul nu-i cucos.Necredinta lor stiuta-i; aspri, rai, tiranicosi,Ei trezesc viata-n inimi si apoi o invenina.
Numai flori-s fericite, caci pe ?ceeasi trupinaE pistilul feciorelnic si staminul barbatesc;Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun si se iubesc,Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgina.
Dar cucosul - ce netrebnic! nestatornic! - este drept:Cand el sulita iubirei in adancu-ti suflet baga,Te simti dusa chiar in ceruri - uiti pe-o clipa lumea-ntreaga,Dar pe urma gelozia sfarma inima-ti din piept.
Caci pe urma el te lasa, trista, slaba, vaduvita.Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe oua;Mori de sete si de foame, nici un sambure de roua,Nici priviri de-amor n-arunca la sarmana eremita.
Ci mai bine nu mai intre in gandirea ta virginaVisele inselatoare de iubire si placere -Vin? sa-nveti intelepciunea, a naturii-adanci mistereSi a stelelor mari drumuri, ce viitorul il lumina.
Cum vorbeau intelepteste, ce s-auda si sa vada?Dupa gard strain cucosul se preimbla-ncet turceste.Puicei-i trece-ndata pofta de-a vorbi filosofeste,Ea asculta cu iubire cucoseasca serenada.
Ah, amorul ii patrunde prin ureche; -n van batranaO ciupeste-n cap cu ciuda, vrea s-o tie de aripa;Ea se smulge si alearga tremuranda inr-o clipa,Printre gard priveste dulce l-aratarea lui pagana.
Iar batrana cruce-si face cu-a ei laba si gandeste:"Tinereta, tinereta!" si oftand intra-n poiata;Aparata de-ntuneric ipocrita cea sirataPe un pui nevrasnic inca alterata-l pricajeste.
Unde este invatatul cu talent fonognomonicSa compuie un compendiu despre blandele impresii,Ce un sunet numa-l naste in simtirile miresei,Cum un cucurigu poate fi adanc, duios, demonic?!
Ce simtiri eroici, mandre, reprezinta cucurigul,Cat curagi - ce osebire de-al gainei cotcodac;Ce frumos ii sade creasta ca un rosu comanac.De dorinta se-nfierbanta, de amor o trece frigul!
Si maximele batranei pe-o ureche toate-i iese,Cum intrara pe cealalta. Sfatuiri contra iubireiO-nvatara ce-i iubirea. Stie-atat ca c-o privireGalisa poate sa prinda pe pasaua ce-si alese.
S-astfel ea facand la planuri se-nvarteste prin ogradaSi trezeste-n bucuria-i, din gandire somnoroasa,Pe-un clapon, mahnit calugar, cu-aratare pantecoasa,Fara creasta de mandrie, fara glas si fara coada.
Si, facand un paa! angelic, il intreaba de nu-i frate,De nu-i var cu Don Juanul ce canta de gard dinc?lo.Dar monahul cel sinistru zise tragic: - O! ApolloMa fereasca sa fiu ruda cu-aste firi intunecate.
Nu! pe mine preuteasa zeitatii pamanteneLanga focul cel de jertfa, pe altar de caramida,M-a lipsit de demnitatea de cucos - ca sa-mi suradaIn a mea lipsa de patimi a lui Plato fenomene.
Cu privirea mea cea casta, de-nteres ne-nfluintata,Vad in lume si in lucruri numai samburul si-ideea;Prototipu-l vad in toate, si cu-a geniului scanteieVad cucosul lui Mohamet cu-aratare luminata.
In sublime revelatii a misterului etern,Multamesc vestalei groase ce-mi crea aceasta soarta;Dumnezei or s-ospateze umbra mea cand va fi moarta,Inchin viata-mi cugetarei - un Pitagoras modern!
El reintra in chilie, iar puicuta sta pe ganduri.Si mereu prin minte-i imbla demnitatea de cucos:"Ce-i lipseste lui Chirila, ce au verii lui fierosiSi el n-are?" Astfel dansa meditand imbla pe scanduri.
Dar ii bate inimioara. Ea la gard se duce iarasi,Sa priveasca iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,Creasta rosa, pieptu-n care inima barbata bate.Cum ar vrea ea ca sa-l aiba de-al juniei ei tovaras!
Cum se teme ea acuma!… El o vede s-o saluta.Ochii-i ard si el ii spune maguliri cavaleresti."Nu! - el zice in ton liric - pentru flacare cerestiNu exista ingradire, cat de nalta e trecuta".
Vrea sa zboare; dar Sibylla cu a maturei magie,Ea, ce poarta grija scumpa pe-al vestalelor palat,Il loveste si alunga cavaleru-naripat…Si in urma lui puicuta se uita cu nebunie.
Suferintele lui Werther se urmeaza-n pieptu-i toate,Desi nu ca el eroic vrea cucosul sa s-ucida;El iubeste - ea socoate cum portita sa-i deschida,Dar rusinea-i virginala de la scopu-i o abate.
"Nu, nu! Ca din intamplare, ca dinc?lo ratacita,Sa ma afle cumva noaptea si sa-mi caute chichita".Si cand luna imple noaptea, trist, ea urca o capita,Sare gardul si timida lin paseste indragita…
Ramaneti cu bine toate a copilariei soate,Caci instincte tainuite au invins in ea fecioara."Ce-am sa pierd?, gandeste dansa, tot imi spun de o comoaraDe pazit grea, ce odata trebuie s-o pierzi in viata".
Dar deodata el s-arata - rusinoasa vrea sa zboare,El alearga dupa dansa - cum ar vrea si cum n-ar vrea;Cum ii place sa se lase prinsa. Sub aripa-i grea,Ea se simte fericita, desi-afecta suparare.
- Vrei sa fugi?, suspina dansul, ma urasti atat de tare?- Te urasc! surade dansa cu-inocenta siretie,Cum sa nu te-urasc, tirane, cand tu vrei sa-mi faci rau mie?El jura ca nu, si cere botisor de impacare.
Cum sa nu-i dea? Poate dansa sa refuze-o rugaciune,Spusa cu delicateta si poetic-formulata?S-ar cadea ca sa reziste? Sade bine? Infocata,Fericita e ca pierde ce-ndoieste pretu-iubirei.
Ceru-ntinde sus senina-i panzarie de azur,Ca cusuta e cu stele tremurand de-aurul lor grele.Cand o-acopar a lui aripi, cand il simte pe-a ei sele,Inocenta-i sangereaza, i se-ntuneca-mprejur.
Tine mult aceasta dulce, amoroasa nerozie.Al ei suflet se topeste de-ntunericul molatec,Simte pare c-o patrunde un piron ros de jeratecCe-o omoara s-o turbeaza, o-ndelira si-o sfasie.
Ochisorii si-i inchise, ca topita sta acumaSi in vocea ei muiata pipaieste nenteles.El o mangaie, o-ncredinta ca de cer a fost trimesSi menit ca s-o iubeasca si sa-i joace dulcea gluma.
- Tu!, ea zise, ce frumos esti, rege-al lumei de gaine.Eu te iert! amoru-ti dulce ca si miros de garofa.Si ca-n vechile tragedii el raspunde-n antistrofa:- Tu esti Venus in poiata, ochii tai - ceresti lumine.
Din istoria puicutei asta-i partea cea intaie,Asta e icoana scumpa-a saptamanelor de miere;"Poezia-i intervalu-ntre placere si placere" -Optimist filosofeaza cu cucosul, ce-o tamaie.
Dar curand al ei caracter si simtirea ei naivaSe schimba-n cochetarie. Cucoseii cei mai tineriImplu curtea stralucita a motatei noastre VineriSi la glasul lor subtire ea s-arata milostiva.
Al gainariei-Adonis, cu privirile-ndraznete,Petit-crev? blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,Obiectiv cronicei zilei a gainelor monahe,Pe tipic ii face curte - Lovelace de la cotete.
Cu placere ea admite curtea junelui sagalnic.Orice-obraznicie, ruga, ea ii trece cu vedere,Ca-n sultanul vechi sa-escite gelozie si durere -Vai! de unde poate crede un sfarsit atat de jalnic!
Caci sultanul, care-o crede cum ca e necredincioasa,Tanarului Cicisbeo el acum cata pricina.Cu curagi el se ridica, creasta-i rosa se-nveninaSi lugubru el ii zice: - Fugi sau mori tu, ticaloase!
Fat-Frumos gatu-si indoaie indarat si ii raspunde:- Nu m-atinge-a ta insulta, tu, de-origina plebeu -Diferinta prea e mare, cine esti? si cine-s eu?Eu petrec si eu fac curte cui voiesc si orisiunde.
- Te-oi sili sa lupti cu mine! iritat striga sultanulIsi zburli penele-n ceafa si cu furie s-arunca,Lupta crunt, pe cand deoparte sta nefericita prunca,Urzitoarea Iliadei, ce isi plange Don Juanul.
Se trantesc, se rup cu ciocul si mananca tavaleala -Obosesc. Se naste-acuma pe-o minuta armistit.Dar curand se-ncaier iarasi. Don Juanul cel pestritCade-n sange si sultanul trambita pe el cu fala.
Iara dona nu tradeaza ce-n simtire-i se petrece,Nu tradeaza de-i durere, voiosie, nepasare -Poate vru sa deie pretul partii cei invingatoareSi de-aceea ramasese ca si marmura de rece.
Ci profetic se arata preoteasa culinara -Ia pe mort in poala-i sacra, de-a lui haina il despoaie;Ea il spala-n apa sfanta, si in scumpe maruntaiePun miresme felurite pentru jertfa mortuara.
?N-invartiri misterioase peste focul vetrei sfinte,Ea-l intoarce, curatindu-l de lumestile-i pacate.Palamarul ce slujeste pamanteasca zeitateIn Olymp il ia si-l duce, jertfa zeilor fierbinte.
Si in rasuri nesfarsite, artificia de glume,In vorbiri spirituale, observatii invatate,Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,In divina nepasare, ei stau jertfa s-o consume.
Vai, de ce nu tine nimeni o oratie funebraSi nu-ntoana-un De profundis pentru soarta-i mucenica!Peste-a raclei portelane nici o lacrima nu pica.Inima zeilor lumei, de ingrata, e celebra.
Ori n-au fost eroi in lume, intelepti si virtuosi -Unii-n lupte pentru bine a lor sange si-l varsara,Ceilalti langa lampa alba santa viata-si consumaraSa-i lumine - ca sa aiba soarta bietului cucos?
Oare el nu are-asemeni soarta oricarei fiinte?Suferintele uneia bucurii ii sunt altora;Viata multora se stinge spre-a hrani viata mult?raSi mancarea reciproca e-a istoriei fiinta.
Bietul rac! De viu l-arunca ca sa fiarba-n vinul cald.Cate sufere? - ce-i pasa celui care nu e rac!Ce ii pasa pasaruicei ce munceste pe-un gandacSau paingenul, ce suge capul mustei de smarald.
Pasaruica ia in sine simtul, gandul dintr-un greierCe ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet ?navuteste…Si cucosul care moare naste-n cel ce-l mistuieste,Cine stii ce simt in suflet, cine stii ce gand in creier.
Dar sultanul spre durerea puiculitei lui naive,Ce-omori-n duel pe-un tanar de-o sperant-atat de mare,La racoare-i pus sarmanul, ca sa cugete-n mustrareL-ale codicei penale paragrafe respective.
Deci puicuta vaduvita singuric-acum ramane.?N-inceput isi plange soarta si parea nemangaiata;Dar curand cucosi mai tineri implu partea neocupataA duioasei inimioare de amor si jale pline.
Ea invata ca sa uite. Ca marquiza de Chatelet,Care pe Voltaire batranu-nlocui cu Saint-Lambert.Pentru inima-i vicleana cucoseii nu se cert,Caci din tanar in mai tanar ?n-academia-i ii i?.
In curand ea pierde-n curte tot al noutatii farmec.Nu-i cucos ce nu-i luase tot ce-o puica poate da,In curand alte gaine al ei nimb l-intuneca,Cum odata-l intrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.
In zadar li imputeaza a lor ganduri senzuale."De - raspunde cu-ironie unul din amantii fosti -Inima-mi intreag-a ta e - dar ce vrei - noi suntem prosti,Simtul imbla dup-o carne mai tanara si mai moale".
In curand cade pe ganduri, deveni curand bigota;Cum se-ntampla, din Phrinee deveni calugarita.Limba-i imbla, ascutita ca la vechea-i protectrita -Poiata afuriseste si ograda poliglota.
Si atunci gainareasa de caderea-i se indura:Desparti gainarimea cu viata imoralaDe chilia solitara a puicutei, ce isi spalaA trecutului pacate prin asceza cea obscura.
Ea cata societatea parintelului Chirila,A claponului lugubru cu humorul lui de bute;El iubeste-n ea ideea frumusetei cei trecute,In matroana desflorita vede inca pe copila.
Ea vedea in inteleptul cu-aratare reverendaPrototipul cucosimei, pe-al cucosilor cucos,Cand cu flori de-oratorie si cu ochi bisericosi,Adancit platonizeaza in tirada somnolenta
Astfel dar fin? si dansa drumul sortii pamantene:Arde lumanarea vietii pana la un capitel.Si acum la batranete, sa-l uzeze si pe el,Ea drept candela l-aprinde fiintei suprapamantene.
Untdelemnu-n sant-pretinsa vatra a bigoterieiE acelasi ce-n amoruri pamantene-a licurit;Duhul sfant in chip de porumb nu din cer s-a pogorat,Ci mai jos de brau l-avuse Iosif si l-a dat Mariei.
Iara voi, ce-n nopti cand luna peste varfuri de copaciCa un scut de-argint rasare, implind lungile aleeC-umbre negre si dungi albe - urmariti pe vro femeie,Suppusand sub a ei poale mult mai mult decat doi craci;
Voi, ce-uniti tot universul in zambirea mintii scurte,Ce catati gandiri de inger ?n-ochii mari cari va parDoua nopti insprancenate, - vie-va-n minte macarCum ca demonul din ochii-i e acelasi de sub burta.
Ah, ganditi o clipa numai la sulita cu varf rosSi la rana ce o face, sangele-inocent ce-l varsa -Ca sa vezi cate iluzii minte inima cea arsa,Pe cand do?a e-o gaina si seniorul un cucos.
Deci dara, boieri de cinste, ca-mi facui tot boierescuMai cu rime, mai cu vorbe, cand de sama, cand de claca;Am ajuns la deciu - ma scarpin - inchid cartea mea posacaSi cu multa plecaciune vi se-nchina- Minunescu.
Fost-a imparat odata si trei fete el avea,Cat putea privi la soare, da? la ele ca mai ba.Una decat alta este mai frumoasa de poveste,Dar din ele-acuma doua mai era cum mai era,Nu ca doar ai pute spune cum ca-a fost asa s-asa,Nici o vorba de poveste, cer cu stele presaratNu ajung la frumuseta astor fete de-mparat.Dar desi nu-ti poti da vorba despre ele cu cuvantul,Mintea tot le-atinge umbra, ochii lor i-ajunge gandul,Dar de cea mai mijlocie nici un gand sa n-o masoare,E o floare de pe mare, cine-i cata-n fata moare.Multi feciori de imparati, de razboinici laudatiLe-au cerut ca s-o li-o deie, ca cu chipul de femeieSa-mpodoabe c-o icoana viata lor cea nazdravana,Da-mparatul nici gandeste sa li deie-asa comoara,Ale casei lui mai mandre si mai trainice odoara.
Da-ntr-o sara-n drum de tara cine dealul mi-l coboara?Trei feciori voinici de frunte ca trei soimi voinici de munte,Vin in zale imbracati, pe cai negri-ncalicati,Spitelati, usori ca vantul, de-o frumuseta-ntunecoasa,Au venit sa-i ceara, Doamne, fetele cele frumoase.Dar mai bine-ar fi sa-i ceara tot bielsugul de pe tara!Si ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,Dara fetele lui ba. Unu-atunci din ei s-a dusSi in noaptea cea senina ca sa fluiere s-a pus:Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vant - da? ce-i de vant?Vine-o ploaie de sivoaie si furtuna pe pamant,Si in nori hraniti de fulger si pin rauri de scanteiZboara fetele rapite, duse-n lume de cei trei.Scrie carte imparatul, scoate veste-n tara toata,Cine s-ar gasi pe fete de la zmei sa i le scoata,Sa le iee de neveste si cine s-ar ispitiToata-mparatia mandra intre ei va imparti…Nu-si mai pieptana nici capul de atata suparareSi lasase ca sa-i creasca peste piept o barba mare,Care cade jos in noduri, ca si caltii ce nu-i perii,Sta sa creasca iarba-ntr-insa, s-imble gaze ca puzderii.Nu mai ese sara-n prispa sa stea cu tara de vorba.Ca un pomatuf de jalnic si tacut ca o cociorba,S-a uitat de mult luleaua si cloceste tot pe ganduri,Doara plosca-l mai ocheste de pe-a policioarei scanduri.
Dar in satu cela-n care sedea imparatul dornicEra si un om de sama, un fruntas… fusese vornic;Avea trei feciori din cari doi or fost cum or fi fost,Oameni harnici si ca lumea, da cel mic era un prost.Catu-i ziua sade-n vatra si se joaca in cenusa,Prost ca gardul de rachita, sui ca clanta de la usa.De vorbeste, cine-asculta? Stie ca nu-i de vo sama.Toti ii zic: "Ne-aude Tontul", da pe el Calin il cheama.Cei doi frati se ispitira si au zis: - Haidem si noi,Dulce mar e-mparatia, de ne-a-ntoarce inapoiDumnezeu din calea lunga. Cine-a fi sa le gaseasca,Tot voinic din asta lume, de vita pamanteneasca!Deci, cum vrura sa se duca, zice prostul: - Hai si eu!- Hai! ca tot n-are ce face, s-asa imbla teleleu,Ne-a tine de-urat uitucul s-a pazi la noapte focul.Deci facur-un arc puternic si vorbira ca-n tot loculUnde va cade sageata, ei sa steie de popas.Repezi atunci cel mare o sageata din parlaz.Mers-au ca vo doua zile, s-au gasit. Cel mijlociuArunca si tot pe-atata, ba s-oleaca mai tarziu.Dara cand zvarli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rand,Zi si noapte, pan? gasira-a lui sageata in pamant.S-ajungand au scos amnarul, au scos cremene si iasca,Ca s-atate foc in codru, sa se-ntinda s-odihneasca.Dar intai se sfatuira ca pe rand sa steie pazaSi pe foc sa puie vreascuri, a se stinge sa nu-l lase,Hotarand ca celui care va lasa sa se potoale,Va lasa sa-i prinda noaptea, ei sa-i puie capu-n poale.Se culcara doi. Cel mare sa pazeasca au ramas.Dara pe la miez de noapte auzi-n vazduh un glas.Vine-un zmeu in solzi de crita cu trei capete si, lui:- Cum de calci mosia tatei, far? de voia nimarui?Hai la lupta… Se luptara si-l lovi voinicul rau,Facu trei capiti de carne din trei capete de zmeu,Si cand cei doi se trezira: - Uite, voi cat ati dormit,Ce mai lupt-avui grozava si ce treab-am ispravit!A ramas in noapte-a doua ca strejariu cel mijlociuSi tot pe la miezul noptii prin vazduh aude-un chiu
Si pin vant vazu cu-aripe sunatoare, fioroasePatru capete cumplite pe doua umere groase.- Hai la lupta, mai voinice, cum facusi de te vazui,Cum de calci mosia tatei far? de voia nimarui?Dar voinicul il omoara si, ca vai de mama lui,Patru clai de carne face el din capetele lui.Cand cei doi iar se trezira, au vazut a lui isprava,Isbandirea stralucita dintr-o lupt-asa grozava.Si cand iar i-apuca noaptea, lui Calin de grija-i daraSa pazeasca bine focul de a noptii crunte fiara.Cand acum in noaptea-a treia strajuia Calin, deodata,Auzi un vuiet mare si-nainte i se-arataCu opt capete cumplite un zmeu mandru nasdravan,Cu ochi rosii de jeratec si cu sufletul avan.- Haide-ha, Calin Nebune! Cum venisi nu te-i intoarce,Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a tese, nici s-a toarce!Se lupta Calin Nebunul, mai ca sufletul sa-i steie,Iara zmeul cel puternic cat de cat sa nu se deie.El taindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sangeSi in noaptea cea adanca tot jeratecul se stingeSi in negrul intuneric intr-o lupta oarba, cruda,Mani de fier in piept i-nfige; zmeul ostenit asuda,Gafaie pe cele-opt gaturi, sub genunchi Calin il tineSi cu sabia-i rateaza a lui capete pagane.
Dar acuma-mi sta pe ganduri - ce sa faca el - foc nu e,Fratii se trezeasca numai si capul o sa-i rapuie.S-a luat si el si merge suparat inspre padureCu un harb plin de funingini, subsuoara c-o sacure,Sa gaseasca vun carbune. Pe-un copac inalt se suie,Pe-ntinsori de codri negri aruncand privirea suie,In adanca departare el vazu zare de foc,El coboara si porneste ca s-ajunga-n acel loc.Intalneste-un om in drumu-i cam grabit din cale-afara:- Buna noapte! - Tam mitale! - Cum te cheama?- De-cu-sara.- He-he-hei, mai De-cu-sara! Ian mai stai, ca nu-i asa?Ce cati tu noaptea-n padure, colinzi lumea iac-asa?Cot la cot Calin il leaga cu odgonul de un pomSi se cam mai duce, iata ca in cale-i iar un om.- Buna noapte! - Tam mitale! - Cine esti? - SuntMiez-de-noapte!- Elelei! Ce cati in codri, pepeni verzi si stele coapte?D-un copac si p-esta-l leaga si, cum merge pe carare,Iar un om pin intuneric inaintea lui rasare.- Buna noapte! - Tam mitale! - Cum te striga? -Zori-de-zi.- Ei, cumetre Zori-de-ziua, ia opreste-oleaca-aci.Hai, si stand de vorb-o tara, sa mancam pasat cu lapte,Vin incoa ca bate luna - hai la umbra - tot ii noapte.- Omule, ce-mi cati pricina… sunt grabit… - Ce-atata graba?!Ciorilor! ia nu mai spune, stiu ca nu ai nici o treaba!Il lega si pe acesta, ca pana va gasi foc,Ziua sa nu se mai faca si vremea sa stea pe loc.El ajunge. Intr-o groapa mare arde-un foc avan…Pe-o parechi de pirosteie clocoteste un cazan,Doisprezece zmei in juru-i dorm adanc intinsi pe burta,Imprejur de pirosteie se cocea o mare turtaSi-n cazan, notand in zama, clocoteau vo doua vaci."Hei - isi zise nazdravanul - dete badea de colaci!"Si desi in fata vetrei dorm sezand zmeoaice mame,El, atins de-acea mireasma a clocotitoarei zame,Doi taciuni lua in harbu-i, un carbune in lulea,
Si luand o bucatica din o vaca ce fierbea,Iata, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche.Asta tipa cu-ngrozire ca un bou impuns de streche.Toti treziti pun pe el mana, unu-l leaga, altu-l tine,Unu-i tasala padurea, cetluindu-l cole bine.Sfatuiesc ca sa-l omoare. - Da?, ma rog dumilorvoastreCine si-ar mai pune mintea cu asa obrazuri proasteCumu-s eu, maria-voastra! Ma lasati ca-s om sarac,De cand sunt n-am vaz?t turaua, nici macar de la petac.Zise unul catra dansul: - Daca tu ne-i put? face,Fata-mparatului Rosu s-o luam, poti merge-n pace.- Ce n-o luati domnia-voastra, ca sunteti mai tari, mai multi?- Ei, pe noi ne simte-ndata, sa ne-apropiem desculti,Suntem duhuri necurate si-mparatul cela RosAre-n vatra in cenusa un catel si un cucos;Nazdravani-s, bata-i naiba, cum ne simt ii vezi ca-ndruga,Unul bate, altul canta… s-o tulim urat la fuga.Sa s-apropie nu poate decat omul pamantean.- De-i asa, poi las? pe mine… zice Strolea cel viclean.Il dezleaga si-l urmeaza… El vazu atunci legatUn voinic care, cand vede ca zmeii s-au departat,Se smuci lasand in urma a lui mani si-n codru piere.
Luna iese dintre codri, noaptea toata sta s-o vada,Zugraveste umbre negre peste giulgiuri de zapadaSi mereu ea le lungeste si suind pe cer le muta,Parca fata-i cuvioasa e cu ceara invascuta;Si cu neguri imbracate-s lan, dumbrava si padure,Stele galben tremurande misca-n negurile sure,Intra-n domele de nouri argintii multicoloane,De-a lor ruga-i plina noaptea, a lor dulci si moi icoaneImple vaile de lacrimi de-un sclipit imprastietCand in carduri cuvioase sus pe cer se misca-ncet.Inradacinata-n munte cu trunchi lung de neagra stanca,Repezita mult in aer din prapastia adanca,A-mparatului cel Rosu sta mareata cetatuie,Poalele-i in vai de codri, fruntea-n ceruri i se suie.Si prin arcurile-nguste faclii rosii de rasinaNegrul noptii il pateaza cu bolnava lor lumina,Ranind asprul intuneric din a salelor lungi bolti,Zugravind in noaptea clara a ei muchi si a ei colti.
Pe carari sapate-n stanca zmeii si Calin se suie,Numai luna ii imbraca cu lumina ei galbuieSi pandind trec uriasii de pe-o stanca pe-alta stanca;Intr-o sura departare murmura valea adanca,Numai pe paretii netezi ai stancimii indelungeEi arunc umbre gheboase, uriase, negre, lunge,Ce in siruri tupilate dupa ei se misca, pare.Noaptea-ntinde maretia-i, lunca doarme, lunca moare,Si calcand incet cu greul lor s-apropie-n tacere.El ajung la poarta mare, ferecata cu putere,Ce nu-i om s-o poata trece. Dar Calin, suit pe zid:- Hei, veniti, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,Dara unul cate unul v-oi lua colea de chicaSi pe sus va trec in curte… Abia-apuca sa li-o zicaSi ei unul cate unul s-apropie, si de-a randulEl la fiecare-i taie capul de chica tiindu-lS-a lor trupuri moarte-arunca raschiete in ogradaSi in urma sare dansul, ca sa vada, ce-a sa vada?Imparatul de zid strasnic si de poarta ce avea,Ferestrele stau deschise si usile se crapa.Scari batute-n pietre scumpe repede voinicul suie,
Intra-n casele frumoase din inalta cetatue,Pe covoare moi el calca, intra in acea odaie,Care-i plina de a lunei blanda, tainica bataie.Pe pareti icoane mandre zugravite-n umbra parCum ca chipur?le din ele dintre codri mari rasar.Pe un pat de flori frumoase, proaspete si ude inca,Doarme fata cea vestita si-n visarea ei adanca,Ea zambind isi misca dulce a ei buze mici, subtiri,Innecata de lumina si miros de trandafiri,Iar din pod pan-in podele un paingan de smaraldA tesut panza subtire, tremurand in aer cald,Si in care luna bate de sclipeste viorieS-o incarca cu o bura, diamantoasa colbarie.Si prin mreaj-asta vrajita vedeai patul ei de flori,Ea cu umeri de zapada si cu parul lucitorSi mai goala este-n somnu-i, numai bolta nalta, suraA ferestei este rece si simtirea nu o fura,Dar de panz-acoperita-i cu un colb de piatra scumpa.S-apropie-ncet voinicul si cu mana va s-o rumpa,Apoi lin o da-ntr-o parte, peste fata se inclina,Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspina,Ia inelul ei cel mandru de pe degetul cel mic…Si se-ntoarce in codreana-i noapte tanarul voinic.Langa zmeii morti cand trece, limbile le taie el,Le aduna sangerande si le pune-n testemel,Trece zidul si porneste iar la drum pan? ce ajungeLa cazanul care fierbe in mijlocul verzii lunce.Pe-o zmeoaica mum-o taie, pe-alta o scapa in pripa,Ia din nou in harb taciune s-un carbune pune-n pipa,Ia cazanul intr-un deget si in altul el ia turtaSi se-ntoarce iar la fratii, fluierand cu minte scurtaToate cantecele rele ce-n viata-i le cantara…Deslega pe Zori-de-ziua, Miez-de-noapte, De-cu-sara,Din cazanul care-l duce dandu-le de drum merinde.Abia-ajunge-unde dorm fratii, abia focul il aprinde,Ziua cea intarziata navali din rasputeriSi ca repezit in aer soarele se-nalta-n ceri;Fratii lui atat dormira cat intrase in pamantDe un stanjen si-i impluse frunza adunata-n vant.Se trezira. - I! Caline, lunga fu si noaptea asta,Dar nimic el nu le spune ce facuse-n vremea-aceasta,Ci plecand ei mai departe tot Calin arcu-ncordeazaSi, zburatuind, sageata trece-n lume ca o raza,Vajaie-n vazduh cumplita; ei urmeaza unde-i cheama,Pan-ajung in faptul noptii la padurea de arama.- Mai, fartati, Calin li zise, nu-ti pute trece prin cranguriSi prin codri isti de-arama, ramaneti aicea singuri,Va claditi ici o coliba, va sapati groapa de vatra,Singurel voi merge numai pe cararile de piatra,Sa vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de il ascultaSi el trece in padure far-a pierde vorba multaSi la orice pas el face, codrul simtitor rasunaSi pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtuna,Caci o struna-i orce creanga si o limba-i orce frunza.Luna doar, trecand pe ceruri, voind codrul sa-l patrunza,Imple noaptea-i aramie cu mari dunge de omatPe sub cari, rascolite, fulger apele incet.Si deodata-n codrul mandru el aude de departeRasunand un glas de fata, ce venea din lunci desarteSi urechea i-o desmiarda; el asculta sub un trunchiSi cantarea dureroasa il patrunde in rarunchi:
Greierus ce canti in lunaCand padurea suna,Cum nu stii ce am in mine,Greiere straine?Ca te-ai duce de-ai ajungeNoaptea de te-ai plange,Ca o pasere maiastraLa noi in fereastra.Vai de picioarele mele,Pe-unde imbla ele?Vai de ochisorii mei,Pe-unde imbla ei?Inima-n mine-i bolnava,Floare de dumbrava,Si vai lacrimile mele,Cum le vars cu jele!Du-te greier, du-te greier,Pan? la munte-n creierSi priveste-nduiosataZarea departata,Lumea-ntreaga o colinda,Mergi la noi in grinda,Spune-i mamei! "Ce-am facutDe m-a mai nascut,Caci ar fi facut mai bineSa ma ia de mane,Prefacuta ca ma scapaSa m-arunce-n apa,Caci de cer ar fi iertataSi de lumea toata".
Nainteaza si o vede langa apa aramie,Culegand flori amortite de pe maluri cenusieSi punandu-le in poala grea de florile de piatra.Lumineaza luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatra,Coltii muntilor ce rupti-s, uriase stanci de cremeni,Ce paretii si-i ridica indaratnici, suri asemeni,Vantul care trece-n suier, noaptea sura si bolnava,Imple cu salbatecie aramoasa-acea dumbrava.- Buna vreme, fata mandra de-mparat, Calin ii zice.- Multamim, raspunse dansa, tinerel flacau voinice!Ce cati tu? Ce vant te-aduce? Nu stii ca om pamanteanNu poate calca padurea de barbatul meu avan?…- Stiu, fetita-mparatita, dar nici frica n-am, nici teama,Ca el zmeu e si puternic, dar si eu - Calin ma cheama.Cum vorbeste, iata zmeul vine iute ca un vant,Cu o falca-n cer el vine si cu una pe pamant.- Buna vreme, zmeu de cane! - Multamesc,Calin Nebune!- Am venit sa-ti iau nevasta. - De-i pute, de ce nu? BuneSunt de zis ce-ti vine-n minte, dar mai greu e sa le faci,Zmeul codrilor de-arama nu te-asteapta cu colaci.Eu mananc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abiaSi de vin patru antaluri abia trag la o masea.- Nici ca-mi pasa! Si la lupta in dumbrava ei se scoala,Se apuca, de copacii tremurau de-nvalmaseala,Tremura sub ei pamantul de-a lor pasuri apasate,Scapara cremenea neagra a stancimei detunate.Crunt Calin de mijloc l-imfla, pan? la varf de brazi il urca,Ca pe-un lemn el il tranteste, pin copaci trupul i-ncurca,Si-n genunchi apoi l-indoaie ca pe-un vreascur ce il frange,I se imfla muschii vineti de otel pe cand il strangeSi lovit, pierzand simtirea, zmeul ca o musca moare,Ce lovita este iarna de-o scanteie de ninsoare.- Sa-mi ramai cu bine, fata, eu ma duc sa cat acumCele doua sori a tale… Se porni din nou la drum,Trece codri de arama, de departe vede-albindSi aude glasul mandru al padurilor de-argint.
Noaptea-n roua e scaldata, lucioli pe lacuri zboara,Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfasoara,In padurea argintoasa iarba pare de omat,Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet,Pare ca si trunchii mandri poarta suflete sub coaja,Ce suspina pintre ramuri cu a glasului lor vraja,Crengile sunt ca vioare pintre care vantul trece,Frunze sun ca clopoteii, trezind ceasul doisprezece,Si pin albul intuneric al padurei de argintVezi isvoare zdrumicate peste prund intunecandSi sarind in bulgari fluizi pe pietrisul din rastoace,In cuibar rotit de ape peste care luna zace.El aude-un cantec dulce, plin de lacrimi si de noduri,Doina de simtire rupta ca jelania-n pohoduri,Impland codrul de zapada, sufletu-i de-o jale mare,Pare-i ca din piept de fata canta o privighetoare:
Asa-mi vine cand si candSa ma iau pe drum plangand,Lumea ce-a fi sa ma vadaNici sa poata sa nu-mi creada;In zadar ma mai jelesc,Vara vine, codri cresc,In zadar m-as bucura,Iarna iar i-a scutura,Si, de-mi vine, de nu-mi vine,Tot arde inima-n mine.Nici n-am cui sa ma jelesc,Sa spun pe cine doresc.Mult ma mir, Doamne, de mineCum nu m-ai luat la tine,Mult ma mir ce-oi fi gandit,Ce-am facut de n-am murit!
In vazduhul plin de-a noptii moale luminoasa ploaieEl vazu o fata mandra, imbracata-n lunge straieDe argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare,Ca o creanga mladioasa sub a vantului suflare.Nalta e, subtire este, ochii mari adanci ridicaParul ei de aur moale pana la calcaie-i picaSi cu poalele ei albe sterge stelele-i senine,Lacrimi lungi ce curg pe fata-i ca si fire diamantine."Nu uita cum ca seninul cerului este in astri,Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri.E frumos pe cand din cerul plin de-o santa bogatieCade-o lacrima frumoasa in adanca vecinicie -Dar de cad ranite toate, ceru-i negru si pustiu,Nu-i naltime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.Stea ce cade taie lumea ca o lacrima de-argint,Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind,Si din cand in cand varsate frumos lacrime te prind,Dar de seci intreg isvorul, vai de ochiul tau cel bland.Pin diamantii tai se scurge sange fin de trandafiriSi zapada viorie din obrajii tai subtiri -Curge noaptea lor albastra, a lor dulce vecinicie,Ce usor se poate stinge pin plansorile pustie.Cine e nerod sa arda in carbune-o piatra raraSi eterna-i stralucire s-o striveasca intr-o para?Tu-ti arzi ochii si frumsetea - infinitul lor se stinge -Si nu stii ce rapesti lumii? Ah, nu plange, ah, nu plange!"
Astfel el se socoteste. I-a cazut atat de draga,Cat ar fi imflat in spate pentru ea lumea intreaga.- Buna vreme, fata mandra de-mparat! - Multam, voinice,Dar ce vant te bate-ncoace si ce rau te-aduce-aice?Zise ea zambind - de multa vreme zambi-ntaia data,Caci si ei ii cade drag el, desi n-ar vre s-o arate -Stie ea de ce ii place, ca sa n-o prinda de veste,Ce frumos il afla dansa, cum ii sta, ce drag ii este?Dar deodata spaimantata de un sunet, ea ii spune:- Fugi! ca dac-a veni zmeul, viata ta o va rapune!- Vie numai! zise dansul… s-om vedea atunci cum ploua -Nu se da Calin, saracul, nici cu una, nici cu doua.Si deodata peste codri de argint vine in zborZmeul falnic, care misca cu aripa varful lor,Peste varfurile-nalte parca zborul lui il simti,Frunzarimea cea miscata de aripele-i cu zimti.- Buna vreme, zmeu de cane! - Multamesc, Calin Nebun!- Am venit sa-ti iau nevasta. - Ba sa vezi ce-oi sta sa-ti spun:Opt cuptoare manc de pane si opt boi si opt antaleAbia sunt un pranz puternic pentru trupul meu in zale.Si vrei sa te bati cu mine? - Nici ca-mi pasa! - Aide, dara.Suna frunza zgomotoasa, codrul din adanc rasare,Tremura mai surd pamantul, oasele parca se rup,Cand vanjosi si-ndoaie dansii a lor brate s-a lor trup,Dar Calin in sus l-ardica si-l tranteste la pamantDe sun oasele ca harburi si zbor aripele-n vant.Il omoara. Apoi zice: - Ramai, fata mea cu bine!Merg sa scap pe sora mare si sa auzim de bine.Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaurPana vede dinainte-i rasarind padurea de-aur.Mult frumoasa e padurea cu-a ei trunchi de aur ros,Ce in frunza lor cea moale suspinau intunecosi.Iarba lin calatoreste, o petala statatoareCe, sclipind cu mii de raze sub al noptii dulce soare,Poarta-n galbenele-i unde spice cu margaritare,Flori de mac ce imfla noaptea capul lor cel ros si mare;Numai fluturi mici albastri si mari roiuri de albineCurg in rauri sclipitoare de luciri diamantineS-implu aerul cel dulce de cristal si de racoare,A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare.Iar aude-un cantec mandru care codrul il trezeste,Parca frunzele-l repeta, parca vantul tot il creste,Si-nainte-i parca vede satul lui si i se pareC-auzea doinind o fata chiar la ei in sezatoare:
Maica, maica, draga mea,Ajunga-te jalea mea,Sa te-ajung-un dor s-un drag,Sa sezi toata ziua-n pragCu firut bagat in acSi tu sa nu-mi poti impungePan? nu-i suspina si plange,Pan? nu ti-a veni in gandUnde-am fost si unde sunt.
Langa lacul cel albastru instelat cu nuferi mari,Pintre trestii auroase ce se legan solitari,Vede fata cea cu ochii cuviosi ca in biseric?Fata-i alba ca zapada intr-un par de intuneric.Ea in haina ei cea verde se inmladie bogata,Cu flori albe-mpodobita, cu diamante presarata.- Buna vreme, fata mandra de-mparat. - Multam, Caline,Mult iti merge vestea-n lume, multe-am auzit de tineSi prea rau de tine-mi pare c-ai venit sa mori aice,Caci de vine zmaul numai rau ti-a merge, mai voinice!- Toti se lauda cu mancarea. Spune-mi fata cat manancaZmeul tau, sa vad pe-acesta de il pot invinge inca.- Doisprezece boi, antale tot pe-atatea, iara paneDouasprezece cuptoare abia ii ajung sa cine.- C-un antal de vin mai tare decat mine, zice cesta,Dar va da Dumnezeu sfantul sa ma scap si de acesta.Vine zmeul, vine iute, miscand codrii cei de aur,Cu cap mare ca cuptorul si cu aripi de balaur.- Hei, Caline, rau de tine! striga el si se aruncaPe voinicul care-l prinde, invartindu-l jos in lunca.Se luptara rau si zmeul cat de cat sa nu se deie.- Hei, nevasta, zice dansul, da-mi sa beau si da-i sa beie.Dupa ce mai odihnira, zise zmeul: - Mai Caline,Nu s-alege-ntre noi lupta ci-ostenim asa, vezi bine,Da? m-oi face-o para rosa si te-i face-o para verdeS-om lupta pan? din noi unul se va stinge si s-a pierde.Para rosa este zmeul, para verde e CalinSi in galbenu-ntuneric ei se lupta cu venin.Se-nfasoara, de desfasur, mestecand a lor vapaie,Fulgerand umbra din codri in a flacarei bataie,Joaca-n juru-le dumbrava cand in umbra purpurie,Cand incremeneste parca intr-o brum-adanc-verzie,Cand in dungi inflacarate, bolti, carari in jur se cascSub lumini de curcubee repezi ce se sting cum nasc,Falfaiesc ca doua candeli, obositi se-nvart, se-ncaierSi aproape-aproape stinse s-urmaresc jucand prin aer,Scotand limbe ascutite ca sa-nghimpe pe cealalta;Ei jucau prin crengi inalte, pintre trestie, pe balta,Balta tremura adanca, somnoros si lin sclipeste,Azvarlind intunecata cate-o musca, cate-un pesteCatre flamele-ostenite… Peste ei de-odata zboaraCa o pata de cerneala-n noaptea aurita-o cioara.Zice zmeul: - Moaie, cioara, aripa-ti in apa, stingeFlacara cea verde care nu-s in stare a o-nvinge.- Imparate pr?naltate, moaie-ti aripa in apa,Zice-atunci Calin, si stinge flacara rosa - ma scapa.Iara cioara, cumu-i cioara, cum aude ca o urca,Nici una, nici doua, iute se coboara, nu se-ncurcaSi lasand din bot sa-i cada doua picaturi de apa,Potoleste para rosa, ce tresare, fuge, crapa,Si cu botul o ciupeste, curge sange ca fier ros,Incat lacul cel albastru e-ncrusit ca vinul ros.Zmeul a murit… Se face om Calin si se indreaptaCu trei fete-mparatese unde fratii il asteapta.
Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfasoara,Ce-a lui stele mari si albe peste ele le presara.Si la margine de codru ei aprind o focarieIntr-o groapa cu cenusa… de juca trandafirieColibioara cea de trestii cu usita-i rezimata,Impletita din rachita, cu curmei de tei legata.La o plosca de vin negru stand de vorba bucurosi,Parca-i zugraveste focul cu rasfrangerile-i rosi.De asuprai ceru-i negru, pe-ntinsori de catifeaSunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o steaSi asa senin e focul, cat le numeri paru-n barba,Batatura cea din toale, pe carari fire de iarba,Si ca merele de rosii stau fetitele-n vapaie,Doua-s oachese ca sara, mijlocia e balaie,Iar Calin, lungit pe burta si cu manile pe coate,Cam cu chef le povesteste intamplarile lui toateSi la capat se chiteste: - Mai fartati, socot asa:Fata mare si cea mica le luati de v-or place,Dara pe cea mijlocie - mi-o cazut draga de focSi nici ea nu zice baiu, bat-o hatrul de noroc.Pe incet se stinge focul si s-acopere cu spuza…El de manica o trage… si unind buza de buzaEi soptesc… s-ar spune multe si nu stiu de und? sa-nceapaCaci pe rand si-astupa gura, cand cu gura se adapa;El o simte-n a lui brate tanara, rotunda, tareSi ea tremura ca varga de otel de-a lui stransoare.Isi ascunde fata rosa de iubire si sfiala,Ochii-n lacrimi ii ascunde-n parul moale de peteala…Si adorm. Somn greu ii varsa plumb in vinele-ostenite.Fratii lui cand vad cat doarme, ei se pun pe sopotiteSi marunt se sfatuira ca picioarele sa-i taie,Sa se laude c-omorara ei pe zmeii in bataie.L-ar fi omorat, dar cesta, nazdravan fiind, nu pot.Ei facura cum gandira si-l lasara-asa schilod.La pornit pe fete scoala… Iar Calin de multa trudaNu simti nici o durere, numa-n somnu-i greu asuda;Chiar picioarele in traista i le iau, cu ei le-au dus,Caci gasindu-le, cum fuse nazdravan, si le-ar fi pusIar la loc… In zori de ziua, el a doua zi trezit,Vede cum il schilodise, ce sa faca amarat?Vo trei zile dup-olalta se mai taraie in branciPin tufanii din padure si pin coltii cei de stanci,Pan-ajunge ca sa vada un palat in vai de raiCat ca sa te uiti la dansul - de frumos - nu te-nduraiSi aude-un glas cu jele, chiar o gradina de glas,Care inima i-o rupe de-asa dor s-asa nacas.Si cum in palat el intra, pe voinicul vede pareCare manile-si rupsese intr-a zmeilor prinsoare.- Buna vreme, mai voinice! - Multamim frumos, Caline,Ce-ai patit tu de picioare, ce rau dete peste tine?Si Calin incepe-a-i spune cat patise pan-acuma.- Hai, ne-om prinde frati de cruce. - Hai, ne-om prinde,spune-mi numaA cui esti si cum te cheama? - Eu fecioru-s de-mparat,Codrii de-aur fur-ai nostri pan? ce zmeii i-au luat.De cand i-ai ucis, Caline, iar ai nostri sunt. Cu chinSingurel imi mai duc traiul ici in codri, mai Calin.Amandoi insa in lume, tu schilod, eu fara mane,Ici pin noaptea dumbravana si pin vai am duce-o bine.Pin padurile-uriase, pin gradini si pin palatSe primbla Calin pe gatul feciorului de-mparat.Unu-n mani, altu-n picioare, uriasi fiind de boiAu putere, pe atata cat le trebuie la doi.Si trecand asa-n padure, ei aud fosnind in frunze, -Trece-o umbra fugitoare ce tusnea sa se ascunza.Calin mana si-o intinde si pe sus cand mi-o ridica,Muma zmeilor pletoasa se zbatea racnind de frica.- Fa-mi picioare, baba hatra, si lui mani, or te omor!- De un stanjen mai la vale e, badica, un izvor:Vara-te in el cu totul si-i iesi intreg. - Ei stai,De-i asa - Calin, mehenghiul - baga-mi-te tu intai.- Ba eu baiu, ca nu-mi trebui. Varati-va dumneavoastra.Calin rupe-o creanga verde si o baga-n ap-albastraSi uscat-o scoate iara. - I! cum ti-oi da pumni, tu baba,Ai vrut sa ne-usuci, sirato, spune dreptul mai degraba.- Sa vedeti, voinici, la vale, printre trestia inalta,Apa vie tot sclipeste, se roteste colo-n balta.Ei ajung la apa-n farmec si bagand o creang-uscata,El o scoate numa-n muguri si cu frunze incarcata.Se bagara-atunci in balta si-amandoi iesira-ntregiSi pe bab-o aruncara in izvorul c-unde reciSi cu apa moarta… Dansa se-nchirceste, se-naspreste -Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteste.
Si acum se sfatuira veseli ei si bucurosiCa fartatul lui sa ieie fata-mparatului Ros.Se gatira omeneste cu itari si cu cojoc,Cu chimirul plin de galbeni, incinsi bine la mijlocSi pe drumuri parasite ei se iau si se pornescSi trecand printr-o padure din tinutu-mparatesc,Din tufari cu crenge grele el s-apuca sa aduneIn basmaua pistruita ca o mana de alune.Iata ca, ajunsi la poarta, auzir-un vuiet mare,Chiuiri, halaiu de nunta, veselii de masa mare.Cand la poarta - vad o baba de-ale noastre. - Buna sara.- Multamim, voinici din lume. - Ce s-aude-aici afara?- Ia,-mparatul… isi marita fata… - Cine-o ia, matusa?- De, tiganul, bucatarul, un cioroi pistrui cu gusa!Cica, bata-l naiba cioara, a ucis doisprece zmei.Zise-atunci Calin pe ganduri: - Ia auzi, matusa hai,Eu ti-oi da banet de sila, galbeni zimti chiar un causDaca cum vei sti, ghiontita, mi-i patrunde pintre usiSi la masa dinaintea imparatului vei puneCa plocon pentru mireasa asta mana de alune.Iara baba, cumu-i baba, da cu ghiotura sa treaca,Mai ghiontita, mai sucita, mai impinsa cate-oleaca,Intra-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainteTestemelul cu alune, far-a zice trei cuvinte.Imparatul pune mana si alunele zglobiePeste fata cea de masa duraind se imprastie.Dar in mijlocul basmalei un inel in loc ramasa -Un inel care-l pierduse de mult tanara mireasa.- Tata, uite-inelul care intr-o noapte mi-a peritFar? sa stiu nici cum, nici unde. - Cine dara l-a gasit?Cine a-adus alunele-astea? Logofetii spun ca baba.O strigara de la poarta sa s-urneasca mai degraba.Cand, in locu-i cine, vine? Un voinic strein. El spune:- Imparate prenaltate, eu vi l-am pus in alune.Iara cioara cea de mire pe trei perini sade-n puf,Slugi il apara cu creanga de muscute si zaduf;Cum trecuse Calin pragul de sub el o perna cade,Cum veni-n mijlocul casei nici a doua nu mai sade,Cand ajunse la-mparatul si a treia sta sa cada,Ca tiganului, vezi Doamne, nu i se cadea sa sada.Zice-atuncea imparatul: - Cum, voinice, si cu caleA ajuns inelul fetei in manile dumitale?- Imparate prenaltate, iaca cum si iaca cum.Da? tiganul nici mai stie, fata lui ii numai scrum:- Imparate luminate, cum poti ca sa-mi strici hatarul?Eu am omorat toti zmeii. - Cum tigane? - Cu satarul;Ma inec daca l-ati crede… dar la fete tot imi schimba.- Sa se cate zmeii, doamne, daca au varfuri de limba.Ii catara si, ce-i dreptul, nici la unul nu eraSi Calin atunci le scoate si le-arata in basma.Imparatul porunceste ca s-aduc-un armasarSi de coada lui sa lege pe tiganul bucatarSi de coada-i mai legara langa el un sac de nuci.Cade-o nuca - o bucatica, astfel ii facu habuci.- S-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere. - Ba nu,Alta fata, imparate, tare draga imi cazu.Am un frate-nsa de cruce, tot fecior de imparat,Si de mult ti-era s-o ceara, desi nu s-a cutezat.Uite-l ice. Dara fata se cam uita vrand-nevrand,Ca tot pe Calin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curand.Cindure ca cu feciorul era mai de o potriva,La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostiva.Deci facur-o nunta mare s-a tinut trei luni de rand.Lautari, benchet, halaiuri, tot ce-ti poate trece-n gand.Ce nu era? Draga Doamne, era nunta-mparateasca.- Dar acum ma duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o pazeasca.Nici nu stiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,Geaba tanara mireasa il mai tin cu vorba dulce,Dor i-i, Doamne, si nici stie cum l-apuca-un dor avan,Ca de cand n-o mai vazuse se scursese sapte ani.
Cand ajunse locul unde casa tatalui sau fuse,El vazu palate mandre in livezi marete puse.Si pe o campie goala el vazu de vite-o ciurda,Dupa ea copil calare c-un ciomag in mana zburda.Si parea ca are sase ai si-nca ceva mai bine.- Buna vreme, mai baiete! - Multamim, voinic streine!- Nu-mi stii spune cine sade-n aste randuri de palat?- Doi voinici ce-au scos odata pe trei fete de-mparatDin a zmeilor prinsoare… - S-au luat care pe care?- Mijlociul pe cea mica si cel mare pe cea mare.- Da? ce-i cu cea mijlocie? - La gaini au pus-o eiSi sa vezi, voinic straine ca eu sunt feciorul ei.Mama-mi spune cateodata, de-o intreb a cui is eu,Ca-s a lui Calin Nebunul. Cine-o mai fi, nu stiu, zau!Cand aude… numai dansul isi stia inima lui,Ca, sa iertati dumneavoastra, de… era baietul lui.- Da? ma rog, bade, ajuta-mi sa dau vitele-n ocol.
Insereaza… Stele implu tot seninul lin si gol…Cu baiatu-n bordei intra si pe capatu-unei laitiLumina mucos si negru intr-un harb un ros opait,Se coceau pe vatra sura doua turte in cenusa,Un papuc e intr-o grinda, celalalt e dupa usa,Pin gunoi se primbla iute leganata o ratuscaSi pe-un tol oracaieste un cucos inchis in cusca;Harae-n colt colbaita noduros rasnita veche,In cotlon toarce motanul pieptanandu-si o ureche;Sub icoana afumata unui sfant cu comanacArde-n candela-o lumina cat un sambure de mac,Pe-a icoanei policioara busuioc uscat si mintaImplu casa de-o mireasma piparata si prea sfanta.O besica-n loc de sticla e lipita-n ferastrue,Pintre care trece-o dunga mohorata si galbuie,Cofa-i alba cu flori negre si a brad miroase apa,De lut plina, razimata, sta pe coada ei o sapa.Pe cuptorul uns cu huma Calinas cel mititelZugravise c-un carbune un clapon si un purcel,Cu codita ca un sfredel si cu fuse-n loc de labaCum i se sedea mai bine purcelusului de treaba.Pe un pat cu paie numai doarme tanara-i nevasta,In mocnitul intuneric fata ei langa fereastra…Si tot sufletul dintr-insul pare-atunci ca si-l inhoalbaSi-l aduna-n ochi de trece peste fata ei cea alba.El s-asaza langa dansa, fata ei o netezeste,O desmiarda cu durere, o sarut,-o dragosteste,Pleaca gura la ureche-i, bland pe nume el o cheama,Ea deschide somnoroasa lunge gene de aramaSi adanc la el se uita, i se pare ca viseaza,Ar zambi si nu se-ncrede, ar striga si nu cuteaza,El din patu-i o ridica si pe pieptul lui o pune,Toata viata-i se aduna-n al ei san rotund si june.Ea se uita si se uita… muta… un cuvant nu spune,Doara rade c-ochii-n lacrimi, speriata de-o minune,S-apoi ii suceste parul ?n-a ei degete subtireSi-si ascunde fata rosa pe-al lui piept duios de mire.El stergarul i-l desprinde si-l impinge lin la vale,Drept in crestet o saruta pe-al ei par de aur moaleSi barbia ei ridica, s-uita-n ochii plini de apaSi pe sanu-i o desmiarda si din gura-i se adapa.
Dar a doua zi voinicul manios intra-n ograda,Fratii lui, cum il vazura, la genunchi veneau sa-i cada:- Iarta, frate, caci gresala, zau, de mult ne-apasa pieptul!- Ba nu, fratilor li zise, sa vedem ce e cu dreptul,Sa facem o boamba mare, s-aruncam spre cer in sus,Si tustrei sa stam sub dansa pe cand va cade de sus,Sa vedem ce-a sa gandeasca Dumnezeu si ce-a sa zica.Astfel, cum ti-ai face cruce, ei se pun alaturi… picaBoamba grea zvarlita-n ceruri, din cei doi facand farame.Si Calin ramane singur, rau ii pare ca la nime,Dara nici c-avu ce face. Impacat de-asta dreptate,Lasa-n pace sa traiasca tinerele lui cumnateSi facu o nunta mare dup-opt ai de-nstrainare.Multa lume se dusese ca sa vad-asa serbare.Fui si eu… Dar cum facura o ulcica cu papara,Mi-au batut caciula-n crestet si m-au dat pe us-afara,Ma-nciudai urat. In grajduri pusei mana pe-un cal graur,Cu picioarele de ceara si cu seaua numai aur,De fuior ii era coada, capul lui era curechi,Avea ochii de neghina si gandaci avea-n urechi;S-am pornit pe-un deal de cremeni… picioarele se topeau,Coada parae-ndaratu-i, ochii-n capul lui pocneau.Cum vazui ca nu-i de bine, incalecai pe-o prajinaSi mergand pe ea de-a hale v-am spus si eu o minciuna.Si incalecand pe-o sea, v-am spus-o toata asa.
A fost odat-un imparat - el fu-ncaIn vremi de aur, ce nu pot sa-ntorn,Cand in paduri, in lacuri, lanuri, lunca,Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.Avea o fata dulce, mandra, prunca,Cu cari basme vremile s-adorn?,Cand trece ea, frumoase flori se pleaca-nUsorii pasi, in valea c-un mesteacan.
In van i-o cer. Batranul se gandeste,Prea e frumoasa, prea nu e de lume -Ma mir cum cerul nu s-ademenesteSa scrie-n stele dulcele ei nume;E rau poetul, care n-o numeste,Barbara tara, unde-al ei renumeInca n-a-ajuns, si chipu-i rapitoriuNu-i de privirea celor muritori.
In vale stearpa, unde stanci de pazaInconjurau mareata adancime,Cladi palat din pietre luminoase,Gradini de aur, flori de-ntunecime;Iar drumul vaii pline de miroaseAfar? de el nu-l stie-n lume nime -Acolo s-a inchis frumoasa fataCa nici o raza-a lumei sa n-o bata.
Sale-mbracate in atlas, ca neaua,Cusut in foi si roze visinii,In mozaicuri stralucea podeaua,Din muri inalti priveau icoane vii;Fereasta-i oarba, desi sta perdeaua,De-aceea-n sale ard lumini, faclii,Si aerul, patruns de mari oglinzi,E racoros si de miroase nins.
O noapte-eterna prefacuta-n ziua,Gradina de-aur, flori de pietre scumpe,Zefir trecea ca o suflare viua,Si-n calea lui el crenge grele rumpe.Cu-aripi de-azur, in noaptea cea tarziua,Copii frumosi ai albei veri se pun peBoboci de flori, cand ape lin se vaerZbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.
Acolo-nchisa cu mai multe soate,Ca ea copile si sotii de joaca,In lumea ei salbatic se rasfata,In straluciri viata s-o imbraca.A ei priviri sunt tinere si hoate,Zambirea-i calda buza-i sta s-o coaca,Si-n acest rai, in asta lume suavaDe multamire se simtea bolnava.
Dar de a ei frumseta fara seamanAuzi feciorul de-mparat Florin,Norocul lui cu-al ei ii pare geaman,De-atunci un foc il mistuie in san."In van stau locului, stau sa ma-ndeamanCu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin."Patruns de dorul nestiutei verguri,S-au dus sa ceara sfat la santa Miercuri.
- Alai, convoi, ii zise-atuncea sfanta,Napoi trimite, nu lua nimica,Si singurel te du de-ti cata tinta,Caci stramt e drumul si e grea potica.Ia calul meu cel alb; el se avanta,Ca gandul zboara-n lume fara frica,Dar daca vrei s-o afli, tine minte:Nu sta in valea-aducerei-aminte.
Porni in lume, singurel, in toiu-i.Il duce calu-i fratior cu vantul -De aur paru-i si frumos e boiu-i,Fecior de-a drag, cum n-a vazut pamantul,O stea el pare-n neamu-i si in soiu-i -Cu bine mearga-mi si sa-l tie sfantul.Ajunge-o vale mandra si frumoasa -Parea ca-i chiar gradina lor de-acasa.
Si sub un tei el de pe cal se dete,Se-ntinse lenes jos, pe iarba moale -Din tei se scutur flori in a lui pleteSi mai ca-i vine sa nu se mai scoale.Si calu-i paste flori, purtand in spetePresunul lui si seaua cu paftale,In valea de miros, de rauri plina,In umbra dulce bine-i de odina.
De-a lui batran el isi aduse-aminte,Cum il lasa si cum porni in lume,Dorind cu o iubire-asa fierbinte:O umbr,-un sunet, un nimic, un nume.L-apuc-un dor de tara si parinte,Tot ce-a dorit ii pare-atunci ca-s spume,Si cand pe calul lui el iar se simte,Napoi apuca, peste drumuri strimte.
Dar indarat ajuns, l-apuca dorulDin nou, - neliniste, iubire-adanca -S-arunca iar pe cal, urmand amorulCe-n al lui suflet neclintita[-i] stanca.In van l-opreste regele, poporul,E dus de-o stea ce arde-n minte-i inca,Dorit de raza unor doi ochi tineri -S-a dus sa ceara sfat la sfanta Vineri.
- Voinicul meu, ii zise-atuncea sfanta,De ce-ai statut in valea amintirei?Pentru oricare e frumoasa, blanda,Cu curtea-oricarui seamana. CeiriiDin acea vale inima-ti framanta.Nu sta in ea. De te-nchinasi iubirei,Te du de-o cata, si-n a ei fereasta,De-o vezi deschisa, zvarle floarea asta.
Dar sa nu stai in valea desperarii,Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.El iar porni in lumea intamplarei,Bolnav de dor si de-a iubirei friguri.Dadu de-o vale-n asfintitul serei,Prin crenge negre umbre se configur.Intunecoasa-i cum o simt doar orbii,Si falfaiesc prin aer rece corbii.
El de pe cal se dete. In padureSopteste frunza, ramuri stau de sfaturiSi somnul nu voieste ca sa-l fure,Caci umeda e frunza lui de paturi,Urechea-i treaza a dumbravei gureLe asculta soptind din mii de laturi -Si corbii croncanesc si zboara-n falaIn aer clar ca pete de cerneala.
Atunci o frica inima-i patrunde,Pe cal se pune si fugi din vale,Si-n loc s-urmeze drumu-acolo undeVoia sa mearga, s-a intors din cale.Soseste iar in tara-i, de-l patrundeDin nou un dor, o amarare,-o jale.Atunci din nou el o lua pe maneciSa ceara sfat acum santei Dumineci.
- Ai stat in valea desperarei iara,Ii zise sfanta, ci din nou porneste!Iti dau o pasere cu tine - zboaraCu calul tau, unde norocu-ti creste.Cand ai ved? frumoasa ta fecioaraCa plange,-atunci da drumul paserei ieste.Tu dorul ti-l ajungi, desi te ticai.Ea-ti fie tot, ce-ai suferit nimica-i.
Trecand prin valea desperarii,-astupaA lui urechi, sa n-o auda-n sopot;In van se-ncearca calea-i s-o-ntrerupaVuiri, murmure, s-o opreasca n-o pot.O umbra sboara, pan? se vede dupaAtata mers c-aude zvon de clopot;Atunci vazu in zarea lui palatulIn care-nchise fata-i imparatul.
In ziduri de otel lucea castelu-iCu stresini de-aur si cu turnuri nalteSi scris pe muri-i, minunat in felu-i,Faptura grea a mesterelor dalte.In mari gradine i se arata luiIzvorul viu, ce cade, vrand sa salte.El se mira cum toate-astfel a fi pot:Gradine, rediuri, lacuri, ziduri, sipot.
Dar un balaur tologit in poartaSorea cu lene pielea lui pestrita,Cu ochii-nchisi pe jumatate, poartaPrivirea jucatoare sa-l inghita,Iara Florin - inima-n el e moarta -Cand vede solzii, dintii cei de crita,Sarind la el si-nfipse a lui spadaSi de pamant il tintui de coada.
Apoi din munte stanuri el rastoarna,Le gramadeste crunt peste balaur;Acesta iar se zbate, se intoarnaSi in durerea-i muge ca un taur,Dar el mereu pe dansul pietre toarnaPan? nadusit plesni acel centaur.Trecu-nainte - doua lancii scurte -Pan? ce dadu de stralucita curte.
Un an de cand copila petrecuseUrzind gandirea-i si visand ursitul,Un an intreg prea fericita fuse,Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns uratul.Isi amintea viata ce-o avuseSi peste pieptu-i isi indoaie gatul,Si trsit privea un punct cu ochii tinta,Si se usca ca si la umbr-o planta.
- Eu mor de n-oi vede seninul, cerul,De n-oi privi nemarginirea vasta,Raceala umbrei m-a patruns cu gerulSi nu mai duc - nu pot - viata asta.Ah! Ce ferice-as fi sa vad eterulSi sa vad lumea, codrii din fereasta,Si de voiti cu viata sa mai suflu,Deschideti usi, fereste, sa rasuflu.
Astfel o mistuia neastamparatulDe viata dor si dorul cel de soare -Desi le poruncise imparatulSa nu care cumva sa-si amasoareCa sa deschida usile, palatul -Dar totusi, cand vazura ca ea moare,Nu stiu ce or sa faca, sa se poata, -De l-ar urma, el ar gasi-o moarta.
Vazand cu ochii, piere de-a-n picioareDin zi in zi - atunci el [e]-au deschisFeresti inalte si, la mandrul soare,Din boal-adanca fata a invisSi se facu si mai farmacatoare,Astfel cum nu iti trece nici prin vis -Se rumeni in fata ei ca marul,A-ntinerit-o aerul si cerul.
Un zmau o vede, cand s-a pus sa steie?N-a ei fereasta-n asfintit de sari;Zburand la cer, din ochi-i o scanteieCuprinse-a ei mandrete, fermecari;Si-n trecatoarea tanara femeieSe-namora copilul sfintei mari -Nascut din soare, din vazduh, din neaua,De-amorul ei se prefacu in steaua.
Cazu din cer in tinda ei mareata,Se prefacu in tanar luminos,Si corpul lui sub haina ce se-ncreata,S-arata nalt, subtire, mladios.Par negru-n vite lungi ridica fataSi ochi-albastri-nchis, intunecos,Iar fata-i alba, slaba, zambitoare -Parea un demon ratacit din soare.
- Ah! te iubesc, ii zise el, copila,La glasul tau simt sufletu-mi ranit,Din stea nascut, plec fruntea mea umila,Cu ochii mei prind chipul tau slavit -Nu vezi cum tremur de amor? ai mila!In nemurirea mea de-as fi iubit -Iubit de tine - te-as purta: o floareIn dulci gradini, aproape langa soare.